A.B.

A.B.

12.24.2009

alt Crăciun

alt Crăciun umple inimi cu pace
şi preschimbă necazu-n fericire
fără aceste momente, ce ne-am face?
suntem fiinţe ce avem nevoie de iubire.

Împodobeşte, mamă, bradul verde
şi cântă-ne colinde de Craciun
dar...pe zăpadă umbra ţi se pierde
şi-n loc de colinde lacrimi se pun.

mamă, ai uitat să ne-nveţi să-mpodobim,
şi-n loc de beteală, am pus rochia ta
ne adunăm lângă brad şi vorbim,
că alta era viaţa, de ne spuneai că vei pleca.

în loc de bomboane, am pus struguri
din cei culeşi de pe al tău mormânt
deşi în via noastră ară pluguri,
noi nu trăim doar cu pământ.

împodobeşte, mamă, bradul verde
cu lacrimi căzute din cer
ştim că acolo sus, Dumnezeu ne vede,
şi pietrele crapă de ger.

12.23.2009

visele din '89

iată că au trecut 20 de ani
am visat că vom fi liberi
că vom avea mai mulţi bani.

am visat că vom avea copii
care se vor bucura de libertate
dar, cei care am rămas vii
trăim altă realitate.

cu toţii ne doream o schimbare
şi pentru asta am ieşit în stradă
însă acum tot sufletul ne doare
că cei ce au murit nu pot să vadă.

poate e timpul pentru o nouă revoltă
nu merită sânge pământul albit
ne aşteptăm la o neagră recoltă,
dar vom primi ce am sădit.

aceleaşi probleme

aceeaşi durere de cap te doboară
şi patul se pare atât de rigid,
din cer, nici îngerii nu mai coboară
să stingă lumânarea unui morbid.

aceeaşi maşină un tânăr zdrobeşte
şi-l lasă pe viaţă uitat într-un cămin
şoferul e liber, nu se vorbeşte
toţi tac şi zic: Amin!

acelaşi judecător îţi aruncă sentinţa
condamnat pe viaţă, e-o alternativă
şi oricât de mare ţi-e credinţa
tot pluteşti ca lemnul în derivă.

acelaşi doctor te operează
din banii cerşiţi la metrou,
iar dacă rana sângerează
primeşti un bisturiu cadou.

acelaşi popor, cu-aceleaşi probleme,
răbdăm pe pământ sau răbdăm sub pământ,
dacă de Dumnezeu cineva se mai teme
încă mai avem de spus un cuvânt.

12.18.2009

despre zăpadă

oare fulgii de nea
când se topesc,
au încredinţarea
că vor deveni
iarăşi fulgi,
iarna următoare?

există vre-un criteriu
de selecţie,al particulelor
de apă,
ce vor deveni fulgi?

si molecule din apa de izvor,
şi din băltoaca
de pe marginea străzii,
intră în componenţa,
albei zăpezi?

un fulg mi s-a topit
în palmă,
de emoţie, de frică
sau...de-abia aştepta
să devină iar...apă.

12.17.2009

copiii nimănui

suntem copiii nimănui
mereu murdari, hoinari în noapte.
nu vom şti niciodată cui
să mulţumim pentru aceste fapte.

copii ai străzii principale
slăbiţi şi goi, cu mâinile-ngheţate
dormind adesea prin canale
prin scări de bloc, uitate descuiate.

copii născuţi degeaba pe pământ
să moară înainte de treizeci,
afară-i dezastru, şi bate un vânt
cântând melodia de veci.

12.10.2009

Liliecii

Nopţile adânci de iarnă,
tot mai negre, tot mai mari
au îmbogăţit Pământul,
cu mii de lilieci hoinari.

Sug sângele celor rămaşi afară
şi trupurile rămân secătuite,
peste oraş se lasă iarăşi seară,
şi străzile sunt iarăşi bântuite.

Închideţi uşile cu lacăte de fier!
şi nu lăsaţi pe nimeni să pătrundă!
-deşi la uşă oameni pier, în fiece secundă...

Şi nu deschideţi uşa nimanui
că liliecii vor intra pe dată,
vom bate-n scânduri ultimul cui
să ştim că uşa e încuiată.

Nopţile adânci, scăldate-n sânge
tot mai negre, tot mai lungi...
Gerul singuratic stă şi plânge
pe zăpadă, fierbinţile dungi.

12.06.2009

ca să capăt mângâiere

Dă-mi Doamne,
cât mai multă indiferenţă.
Dă-mi o inimă de piatră,
să nu simt lame şi gloanţe.

Dă-mi Tu, dureri de sus,
ca să capăt alinare,
călăii, un scop şi-au pus
să mă nărui pe picioare.

Dă-mi, ori totul, ori nimic
prin a ta mare putere,
de toate să mă dezic,
ca să capăt mângâiere.

11.25.2009

anticipari

dacă aş fi ştiut că ploaia
va şterge urmele tale
de pe pământul rece...

mi-aş fi întins mâinile spre cer
şi-aş fi cuprins norii la piept
să absorb şi ultima picătură...

dacă ştiam că vântul îmi va fura
ultima filă din caiet,
unde aveam trecută adresa ta...

mi-aş fi ascuns caietul
în locul cel mai sigur
departe de vânt şi ploi...

dacă şi numai dacă aş fi anticipat
plecarea ta în altă lume
astăzi aş fi avut un alt nume...

adunând potop de şoapte

paşii tăi se depărtează
lumea-mi pare o adâncă noapte
sălciile lăcrimează
adunând potop de şoapte.

lumea-mi pare o adâncă noapte
iar momentele frumoase stau în ceaţă
dintre ani de patimi şi de fapte
mi-a rămas un fir de viaţă.

sălciile lăcrimează
iar o bancă stă pustie-n parc
inima îmi sângerează
cu stropi fierbinţi, remarc...

adunând potop de şoapte
în jurul camerei albastre
e poate ultima noapte
când voi mai privi la astre.

adunând potop de şoapte
sălciile lăcrimează
lumea-mi pare o adâncă noapte
paşii tăi se depărtează...

11.04.2009

sânge albastru

am sânge în mine, atâta de mult
încât mi se pare că-mi curge pe jos
şi lasă în urma-mi o dâră
albastră.

plimbare

un copil singuratic
ţine noaptea de mână
şi tremură,
dansând cu ploaia.

umbrela unui copac bătrân
se închide de teamă
şi stropii îl strâng la piept
iubitor
iar vântul călător
îl plimbă
pe marginea apei.

visele mele

mă-ntreb ce se-ntâmplă
cu visele mele
de-s toate cuprinse
de valuri albastre?

de ce pescăruşii
nu ţipă, ci tac,
iar noaptea trezeşte
la viaţă strigoii...

şi sunetul mut îmi şopteşte
stingher...
că o stea solitară a căzut din cer.

Învaţă-mă să mor frumos

învaţă-mă Tu, să mor frumos
să-mi lipesc pleoapele una de alta,
să nu mai văd întunericul nopţii,
şi lacrimile sfinţilor.

Deschide-mi mormântul
şi scoate lumina
din pietrele reci,
amorţite de frig.

Învaţă-mă Tu, să mor frumos
trimite momentele
cele adânci
în ochii deschişi
fragmentaţi de cioburi
de dor...

10.26.2009

mărturisire

iubita mea se hrăneşte din cuvinte
trăieşte fiecare clipă graţios
am pus privighetori să-i cânte
o viaţă, cântecul cel mai frumos.

din multe tentative de a o descrie
am tot stigat că-i unica dorinţă
prezenţa ei înseamnă bucurie
e cea mai gingaşă fiinţă.

acum, când mă priveşti atentă
şi te întrebi ce voi rosti,
o mărturie conştientă
îmi spune că mereu ne vom iubi.

numai în doi

ştiu că noaptea te va lua în braţe
şi-ţi va răscoli firele de păr
iar singurătatea rece ne va înveli
cu fire de apă, ţesute în taină.

stropii ce cad din secundă-n secundă
te vor săruta parcă tot mai umed
şi mai umede îmbrăţişările tale
vor strânge perna la piept.

iar eu, îmi voi dona hainele
nopţii, care se prelinge pe pervazul galben
şi ea le va ascunde pentru totdeauna
de lumină şi ochi curioşi.

va veni dimineaţa şi vei deschide ochii
iar stropii sărutărilor nocturne
se vor scălda în ceaşca cu ceai
spunându-ţi că viaţa e frumoasă
numai în doi.

pe strada ta

m-am rătăcit pe strada ta
după lungi căutări şi regrete
se-apropiase noaptea grea
şi frigul îmi spunea secrete.

m-am ghemuit lângă poarta-ţi imensă
şi-am aşteptat să vină dimineaţa
dar am primit o mare recompensă
când îţi văzusem prima oară faţa.

m-ai privit lung şi-ai întrebat
ce m-a adus pe strada ta
spusesem că s-a înnoptat
şi m-am pierdut de calea mea.

mi-ai dat o haină şi-am plecat
în noaptea cea tăioasă
mergând sub ceru-ntunecat
am revenit acasă.

şi-am încercat să dorm adânc
dar mintea nu-mi da pace
fragmente de tablou mănânc
de multe zile-ncoace.

îţi caut strada disperat
şi sper s-o regăsesc vreodată
mi-e sufletul însângerat
mai mult ca niciodată.

10.20.2009

Procesul Clodiei

Personaje:
1.Clodia(Lesbia)
2.Catul(avocatul Clodiei)
3.Caelius(acuzatul)
4.Cicero(avocatul lui Caelius)
5.Judecatorul
6.Martori

Actul I
Scena 1
(Catul şi Clodia în drum spre proces.)
Clodia:
Catul, tu eşti a mea salvare
De nu te-aveam, eram pierdută.
acum să ştie fiecare!
că Eu am fost nedreptăţită.
câte-am avut de îndurat
din cauza unui tiran
aş vrea să ştiu că am scăpat
pentru vecie de ţăran.

Catul:
ştii bine, scumpa mea, că orişicând
voi fi de tine-alături
te port mereu în al meu gând
şi nu te dau în lături
De când te-am cunoscut
pe veci mi te-am legat
aşa că tot trecutul
demult l-am uitat.
mai sunt câteva ore până vom câştiga
apoi ne vom retrage în univers de foc
nimeni acolo nu mi te-a lua
putea-voi afirma că am noroc.

scena 2
(Cicero şi Caelius în drum spre proces.)
cicero:
fii fără grijă, totul va fi bine
n-au nici o şansă-n faţa noastră
victoria ne aparţine
căci am o tactică măiastră.
Lesbia, e poamă bună
să nu te miri c-o sa şi mintă
dar orişice ar fi să spună
o vom forţa să cadă-nfrântă.

caelius:
Ştiu bine, că eşti cel mai bun
În tehnici de vorbire
aşa că o să mă răzbun
Ea va rămâne-o amintire.
Şi pentru toate ce îmi faci
vei fi plătit regeşte
pentru că eşti cel mai dibaci
nimic nu te clinteşte.

Actul II
Scena 1

în sala de judecată.
Intră toţi cei implicaţi în proces, se aşteaptă sosirea judecătorului.
Acesta se lasă aşteptat.

Clodia:
Bine aţi venit să fiţi învinşi
să pot dormi senină,
căci ochii, iată îmi sunt plânşi
şi fără de lumină.
Caelius, mă aşteptam, în foc
mâinile să-ţi porţi
ca să ai parte de noroc
fără să tragi la sorţi.

Caelius:
Tu, viperă de casă,
nu încetezi să muşti?
mândria nu te lasă
otrava să o guşti?

scena 2
Judecătorul apare.Cere linişte, bătând cu ciocanul în masă.

judecătorul:
linişte, am spus!!!
ce-i cu gâlceava asta?
doar un cuvânt în plus,
amânăm tot, şi basta!

Vom începe prin a-i însemna pe cei prezenţi
Clodia, Catul, Caelius, Cicero şi cei prezenţi în sală,(ESTE GĂLĂGIE)
v-am rugat să fiţi atenţi!!!
ce-i cu această îmbulzeală?

În calitate de avocat al acuzării
oferim cuvântul lui Catul
vă rog răspundeţi sesizării
cât mai concis, respectând jurământul.

(catul se ridică, pune mâna la piept, spune cateva cuvinte in soapta,ceea ce ar insemna depunerea juramantului, trage aer in piept si incepe cuvantarea)

catul:
Onorată instanţă, ţin să precizez
că mă aflu aici, ca să elucidez
o tentativă de omor premedidat
ce-n urmă cu trei zile sa-ntâmplat.

După cum bine se ştie
apărata mea, a fost cerută de soţie
de către cel acuzat în instanţă
în următoarea circumstanţă:

In seara zilei de joi
a avut loc un recital.
unde au fost prezenţi cei doi,
s-au întâlnit accidental.

dar acuzatul i-a intrat sub piele
şi după două ore au ajuns acasă,
un val de declaraţii grele,
şi Clodia a fost atrasă.

Caelius:
Protestez!!!Clodia s-a dat la mine!

Judecătorul:
Nu v-am dat cuvântul!Faceţi ce vă vine?
(cicero se ridică)
Cicero:
În numele lui îmi cer scuze
n-a suportat aceste nedrepte acuze.

Catul:
După cum am început să povestesc
caelius, cu un talent mişelesc,
o conduce acasă pe acuzată
şi cu vorbe dulci,băuturi, o îmbată.

Cea fost mai departe, ea nu-şi aminteşte
însă dimineaţa, când se trezeşte,
Caelius o priveşte cu ochii lui mari
şi-i spune: frumoaso, să chem lăutari??

Nedumerită îl priveşte
şi-ntreabă ce s-a întâmplat,
şiret fiind, o păcăleşte,
că-n astă noapte s-au luat.

Dar Clodia, ghicind povestea
renegă tot ce sa-ntâmplase,
apoi veni către mine cu vestea
că aproape-o strangulase.

Văzând că nu merge s-o păcălească
vru totuşi cu ceva, să se pricopsească
acel ceva, constitui colierul cu rubine,
de la care nu se putu abţine.

Asta e ce am avut de precizat,
şi vreau să ştiţi: Caelius e vinovat!
ia loc, si ii sopteste Clodiei ca totul va fi bine,gesticuleaza)

Judecătorul:

acum vom da cuvântul avocatului apărării
care ne va oferi o altă perspectivă-a relatării
Cicero se ridica,depunde si el juramantul in acelasi mod,apoi isi incepe discursul)

Cicero:

Vă mulţumesc, aş dori să repovestesc,
ceea ce pot să şi dovedesc.
Lucrurile stau în felul următor
toate ce s-au petrecut,anterior,
sunt legate de trecut
să vă spun ce-am cunoscut.

Ceea care-acum e-acuzator,
are un renume cutremurător,
aflat-am din trecutul ei
că a ruinat multe femei.

că frumoasa doamnă ce-o vedeţi
a stricat multe vieţi
şi că, după trei căsătorii,
au apărut conflicte, nu copii.

ciudat e că această personalitate
preferă victime realizate
şi că toţi cei ce au avut-o de soţie
îi vom vedea în altă veşnicie.

acum să reluăm povestea
aşa cum a fost cu-adevărat
ştiu c-o să vă mire vestea
dar Clodia e cea ce l-a chemat.

pesemne, a văzut ceva într-însul,
sau a crezut că-l poate păcăli,
aşa c-a apucat-o plânsul
când a văzut că nu va reuşi.

Clodia:

Un mincinos mai mare n-am văzut!!!
niciodată astfel n-am făcut!
eşti misogin, de asta mă ataci
altfel e imposibil să nu mă placi.

Judecătorul:

Linişte, de ce vorbiţi neîntrebată?
pentru această nerozie, veţi fi penalizată!
m-am săturat să vă repet de fiecare dată.
Vă rog să continuaţi...

Cicero:
mulţumesc...iată-ne adunaţi
să dăm perdeaua nereptăţii
ce-mpiedică lumina vieţii.

Acum că am aflat cu cine ne luptăm
problem-ar trebui să dezlegăm
În seara-n care Caelius a mers la ea
mult alcool i-a dat să bea.

apoi cu dânsul s-a culcat,
dar, ce păcat...
c-a doua zi,Caelius ca ars sări,
să-i spună ce-a făcut.

şi ea i-a spus că s-au plăcut
şi că el i-a cerut mâna
a crezut, haina
că l-a câştigat.

Dar el s-a prins de înşelătorie
şi-a vrut să plece-ndată
ce ieftină actorie...
ce minte idioată...

Catul:
Protestez!!!
clientul meu a fost jignit
şi nu permit!

Judecător:
Protestul e acceptat...
vă rog să ţineţi cont de ce s-a sesizat.
(cicero dă afirmativ din cap)
Cicero:

Caelius a vrut să plece imediat
dar Lesbia l-a implorat
să nu o lase-aşa să moară
că ea a fost fecioară
şi că după această noapte-amară
au rămas amintiri ce o să doară.

Ciudat că nu îşi amintea
oare Lesbia minţea?
într-adevăr aşa era,
şi când realiza
deja făcuse nunta.

A declarat că divorţează
iar Clodia nu aproba
ba dimpotrivă acţionează
crezînd că iar va câştiga.

Se ştie că ulciorul
nu merge de multe ori la apă
aşa că adevărul
întotdeauna dezgroapă.

Clodia:
Nu e adevărat!!!Nu-mi pasă!
E-un misogin incorigibil,lasă!

JUDECĂTORUL BATE DIN CIOCAN...

Cicero:

Cum aş putea să fiu misogin,
să-i fiu străin,
prietenei tuturor bărbaţilor
şi-a tuturor amanţilor...

cea care văzând că va pieri
începe a se ofili...
şi e dispusă să comită sacrilegii
pentru-a scăpa de pedeapsa legii.

Cred că am afirmat destul,
vreau să-l rog pe Catul
să nu se întristeze din pricina ei
că n-ar avea temei.

Judecătorul:
să intre martorii în sală
ei au o contribuţie esenţială.
cetăţeni vă rog să nu uitaţi că vă aflaţi sub jurământ
trebuie să conţină adevăr orice cuvânt.
în ordine vă rog să relataţi
ceea ce aţi văzut, şi consideraţi
că ne poate fi de folos
în găsirea celui mincinos.

Martor 1:
vă mulţumesc, onorată instanţă
vorbesc din următoarea circumstanţă,
în seara în care cei doi s-au văzut
eram şi eu prezentă la ce s-a petrecut.
şi pot afirma că am observat
cum Caelius de Clodia s-a apropiat.
Şi, din ce am văzut, amândoi râdeau
Nici vorbă, că nu se cunoşteau.
Apoi au plecat şi nu i-am mai văzut
asta e tot ce ştiu, şi v-am făcut cunoscut.

Martor 2:
sunt vecina Clodiei şi am asistat
la câteva scene ce s-au întâmplat
în aceiaşi seară..
eu eram afară.
Am fost surprinsă să-mi văd vecina
cu un bărbat ce-i săruta mâna.
Cei doi s-au retras la Clodia-n casă
Dar dimineaţa, pe nepusă masă,
Un strigăt m-a trezit din somn,
era o voce de domn...
eram curioasă ce se petrece,
aşa că am tras cu urechea până să plece.
Cei doi se certau şi işi reproşau
diverse motive şi acuze abuzive.

Martor 3:




Judecătorul:
Am asistat la un proces ciudat...
şi cred că ştiu cine e vinovat...

10.16.2009

liceul meu...

liceul meu...
atâtea amintiri mă leagă de tine
încât, oricât m-aş depărta
rămâi mereu aproape de mine.

liceul meu...
mi-ai săpat în adâncul inimii,
doruri ascunse, bucurii şi visări
astfel, când mă trezesc dimineaţa
mi-e dor de-ale tale chemări.

de sunetul de clopoţel
care mă chema în clasă,
care-mi spunea când să plec acasă,
sau când să mă retrag în banca mea,
câteodată, în necazuri, mă salva.

liceul meu...
cum alergam pe coridoare,
cum roşeam din cap până-n picioare,
când veneam în mână cu o floare...

pot afirma că ai devenit casa mea,
şi că cei mai mulţi părinţi
se găsesc aici, şi ne sunt aproape
cu informaţii să ne-adape.

liceul meu...mi-e teamă
că va trebui să te părăsesc în curând
şi te rog să mă laşi
să plec lăcrimând.

izgonirea muzei...

Avea ochii pe jumătate închişi
şi pleoapele negre de plâns,
stropii amari peste lume trimişi,
cu dureri ce s-au strâns.

De ce plângea, căzut lângă un tei,
cu un stilou în mână şi fără de idei?
i se luase cel mai de preţ dar,
şi fusese ars pe altar...

poet solitar...

9.19.2009

sunt fiul tău

e ziua căpitanului de vas
toți marinarii se-adună
mai e un singur ceas
și va începe voia bună.

Toți vin cu brațele-ncărcate,
cadouri scumpe, aurite,
ușor poți observa că toate
cu multă trudă-au fost gătite.

și vin pe rând, urări de sănătate,
apoi, cadoul îl prezintă fiecare
un lucru, pe neașteptate,
provoacă tuturor mirare.

cel mai tânăr dintre marinari
veni fără cadouri,
o ploaie de acuze tari,
că e cu capu'n nouri.

că a venit fără nimic
nu-i e rușine, zău,
ascultați-mă, vă zic
băiatu' ăsta-i derbedeu.

copilul intră umilit
și nu scoate-un cuvânt,
așteaptă-n rând la dăruit
cu fața în pământ.

ce vrea să dea?
să-și scoată sufletul din piept
copilul se ruga
să poată ține piept.

veni și rândul său...
mulțimea aștepta-n tăcere
O, căpitanul meu,
știu că ai, o avere...

de aceea m-am gândit
să-ți ofer un lucru rar
cum mă vezi, am venit
fără vre-un dar.

Vreau să-ți ofer o viață,
e greu de înțeles
privește-mă în față
căci nu ai de ales.

mama mea mi-a povestit
înainte de moarte
că pe lume am venit
de departe...

că zămislit am fost
la malul mării,
pe-atunci aveau un rost
chemările visării.

dar tata a lăsat-o
să-și ducă singură povara
și n-a mai căutat-o
așa trecuse vara.

și de părinți lăsată
pentr-un copil din flori
trăi îndurerată
născând cu grei fiori.

și-a îngrijit feciorul
așa cum a putut
și s-a iubit cu dorul
până a dispărut.

mi-a spus că marea
i-a adus durere,
toată viața, sarea,
i-a luat orice putere.

iar într-o zi de vară
când soarele ardea
m-a chemat în cămară,
vedeam cum lăcrima.

O, fiul meu, te las,
mă duc în altă lume,
mi-a mai rămas un ceas
și n-o să-mi știi de nume.

vreau să îți cauți tatăl,
să-i spui că l-am iubit
și că în lumea asta
prin dânsul ai venit.

așa a fost cu mama,
s-a dus și m-a lăsat,
acum îmi dau seama
ce viață a purtat.

cadoul pentru tine
e sufletul meu
acum știi prea bine,
că sunt fiul tău.

destin liric

pentru ce-ai venit pe Pământ,
izgonit din cer?
făuritor de cuvânt,
ne-ai umplut de mister.

care e rostul venirii tale?
răspândești în tot Universul
covor de petale...
pe care pășește versul.

cine te-a adus?
să deschizi mințile
acolo ai pus,
toate rugămințile.

pentru ce trăiești?
oferind adevărul,
cui te dăruiești
deschizând cerul?

unde vei pleca
când clipa s-o ivi?
viața ți-o vei da,
de sus ne vei privi.

cuvântul

un izvor care curge
și se varsă în inimi,
e cuvântul.

inimile, vase de lut
încăpătoare sau microscopice
puse pe foc.

poți afirma
că acel izvor
care se varsă în inimi,
fierbe.

iar aburii care vor rezulta
în urma acestui proces
vor fi absorbiți de norii,
continuității.

o pagină albă

uneori mă gândesc,
cum poți face
dintr-o pagină albă
o scriere nemuritoare?

să pui suflare de viață
peste niște rânduri
acoperite de gheață,
de gânduri...

să preschimbi soarta
unui copac tăiat pentru moarte
în slovă de foc
ce nemurirea o să poarte.

dintr-o pagină albă
să-ți faci un pământ,
și o limbă, o casă,
toate zidite pe cuvânt.

venind acasă obosit,
să-ți găsești adăpost,
sub o pagină devenită
un rost...

când te duci
în altă lume de gheață,
rămâne-o pagină albă,
care-amintește de-a ta față.

9.14.2009

boală incurabilă

când eşti bolnav porţi ochelari
vezi cu alţi ochi în jurul tău,
parcă poverile-s mai mari
şi traiul mult mai greu.

când eşti bolnav
te gândeşti la viitor
şi...foarte grav,
constaţi că eşti muritor.

în fiecare zi tot mai muritor
azi făr'o mână, mâine fără un picior,
mai sensibil la orice lovitură
şi predispus la moarte prematură.

când eşti bolnav trăieşti durere,
simţind cum moartea-şi cere partea,
privat fiind de-orice plăcere,
închizi pentru vecie cartea.

versuri albe

vreau să te fac să plângi
citind versuri albe
şi să râzi trăindu-le,
pe cele negre.

cuvintele aruncate
în prăpastia din sufletul tău
vor săpa o groapă adâncă
pentru a se adăposti de vifor.

iar tu vei arunca nisip
să acoperi groapa
până ce compoziţia trupului
va fi doar ţărână...

iar lacrimile tale
citind versuri albe
vor spăla nisipul,
implicit şi sufletul negru.

8.31.2009

dispus să pierzi

m-am întrebat de multe ori
câte sunt dispus să pierd
și câte voi avea de pierdut,
de astăzi am început,
un test dificil și incomod
al pierderii existenței.

inițial, mi-am pierdut
orice amintire
când am văzut că e posibil
să rămâi fără iubire.

apoi mi-am pierdut emoțiile,
nu mai am sentimente,
nici gânduri profunde
doar imagini rotunde...

în cele din urmă, plictisit
de viață în stare de putrefacție
pe negândite m-am rătăcit,
și moartea n-a avut reacție.

8.10.2009

serialul imaginilor prin ochii unui orb(3)


-Am venit să mă tundeți.
-Aveți vreo preferință?
-Dacă se poate, răspundeți
la această umilă dorință.

-Vreau ca părul sa fie
scurt și aranjat,
ușor de pieptănat,
și dat cu alifie.

-Bine, s-a făcut.
treaba s-a pornit
cum s-a stabilit
de la început.

-Am și terminat...
priviți în oglindă
ea n-o să vă mintă
e bine lucrat.

Îmi place cum arată,
păcat că nu mă pot vedea,
și tare mult m-aș bucura
să vin și altă dată...

serialul imaginilor prin ochii unui orb(2)


iarăși văd disperare
frustrare...
o lume ce moare
o ultimă ninsoare...
călcată în picioare.

totuși, prin decor,
o rază de speranță
pentru viitor...

serialul imaginilor prin ochii unui orb(1)


când ridic ochii spre cer
văd ceva albastru, tavanul...
nu am cum să ies până afară
decât dacă vine un prieten
să mă scoată la plimbare...

mai văd și ceva roșu
când privesc orizontul
un apus de soare, ba nu...
e culoarea sângelui
ce-mi năvălește în ochi...

când cobor ochii spre pământ
un verde mă cuprinde
nu este iarba
e o mlaștină adâncă

8.06.2009

Povestea omului


Pentru că am văzut că aştepţi să-ţi spun o poveste,
ţi-e sete de cuvinte...
am luat stiloul şi o bucată de inimă
şi scriu...
ceea ce citeşti acum, puţin obosit
şi plictisit.
"Povestea omului"
A fost odată un om diferit
care s-a născut pe moarte,
şi-a stat pe ea, până a sufocat-o.
şi de atunci n-a mai murit,
trăieşte şi astăzi printre noi
blestemându-şi zilele,
multe la număr.
l-am întâlnit într-o zi
pe malul apei
după multe tentative eşuate de a se îneca.
m-a rugat să-l ajut
să poată muri.
i-am spus că o să fac tot posibilul,
să înveţe să moară.
şi...
după nespuse încercări,
am murit înaintea lui.

8.05.2009

s-a înecat marea


s-a înecat marea într-un vas
din întâmplare, al meu,
scot apă din el în fiecare ceas
mi-e greu...

s-a înecat deși știa să înoate
a refuzat din valuri să dea
din vasul meu oricine apă scoate
crezând că niciodată va seca.

și de la atâta apă sărată
diluată în apă dulce,
pe ochi am o pată
ce nu se mai duce...

excursie


m-am luat de mână cu moartea
și-a spus c-o să mă ducă
să-mi arate ceva minunat
și-am plecat...

mare poet

ai vrut să arăți că ești mare poet
regret...
că nu m-ai ascultat.
De atâtea ori ți-am repetat.
Nu e necesar să arăți tuturor
că ești mare poet, de viitor.
or să vadă alții prin ce scrii
dacă și după moarte o să fii.
să fii poet înseamnă mult,
nu doar să fii cult,
și nu doar să scrii poezii,
să lași în urma-ți hârtii...
și cărți pe care
se pune praful în biblioteci,
și zgomot pe unde treci.
ești poet atunci când înveți să mori
fără să primești flori,
și atunci când prin ceea ce scrii
poți oriunde să reînvii.
ai vrut să arăți că ești mare poet
regret...
atât de mulți poeți,
și-atât de puțină poezie...

8.03.2009

praful vremii

am ieşit la plimbare
lângă Ateneu,
ce-am reuşit să văd,
mi-a părut rău...

statuia lui Eminescu
în faţa Ateneului,
chipul indescifrabil,
datorită păsărilor cerului.

oare de ce nimănui,
nu-i pasă de poet,
mă gândesc la el
şi regret...

7.31.2009

trimis pe Pământ


fiule,
te trimit îmtr-o lume plină de păcat.
când vei face bine,
să nu te-aştepţi să fii lăudat,
mai degrabă scuipat
batut şi uitat.

fiule,
te trimit într-o lume haină.
când vei fugi de întuneric
n-o să dai de lumină,
ci de umbre care absorb totul,
în această lume bătrână.

fiule,
te trimit într-o casă de hoţi
le vei da tot ce ai,
tot ce poţi să le dai,
şi n-o s-ajungă pentru toţi,
va trebui să scoţi
şi inima din piept...

7.30.2009

cerşind aer


e singur de când s-a născut
şi nimeni nu-l bagă în seamă,
în gropi şi noroi a crescut,
n-a avut nici tată, nici mamă.

când viscolul rece cădea,
amarnic lupta să n-adoarmă,
spre cer strigător, se ruga
şoptind, ca să nu facă larmă.

trecea prin faţa casei tale,
dar nimeni nu l-a ajutat,
acum n-o să-ti mai stea în cale,
decât stafia unui răposat.

melodia morţii

o melodie sinistră nu-mi dă pace,
un ecou din morminte venit,
mă scoală din pat şi nu tace,
mă-ntreabă de ce m-am trezit.

parcă e voce de copil înlăcrimat,
sau ţipăt de fecioară încolţită,
ştiu doar că m-am trezit din pat,
şi-acum gonesc pe o cărare şerpuită.

ca un magnet coloana sonoră,
mă trage spre locul mirific,
ochii închid şi intru-n horă,
cu-o piatră de mormânt certific.

7.20.2009

nimeni niciodată

ştiu că nimeni niciodată,
n-o să-mi dea o floare rară.
şi că cea mai dulce pâine
e cea de secară...

că e amară mai puţin
decât paharul ce-l primesc,
din mâna ta cu venin
pământesc...

mai ştiu şi că întotdeauna,
în jurul tău cu zâmbet fals,
când vei primi cununa,
vor veni mulţi să intre-n vals.

şi că felicitările invalide,
scoase din praful drumului,
vor servi drept hrană
fumului...

de foarte multă vreme am aflat,
că nu vine nimeni să te vadă
şi nu-ţi intră nimeni în ogradă,
decât cînd eşti plecat.

mai ştiu ceva, dar nu vă zic,
că s-ar produce controverse,
nu ştiu, nu ştim nimic,
trăim lucruri diverse.

coşmar matinal

o gură de aer îmi suflă venin
şi-o mână de foc mă aprinde,
paharul de-otravă e plin,
şi sânge pe masă se-ntinde.

un ochi mi se scurge pe jos
şi trage cu el o perdea de-ntuneric,
un braţ de la umăr e scos,
un monstru priveşte feeric.

vrea să-i fiu micul dejun,
soţia mă strigă întruna,
cu ochii închişi îi spun:
-mă scol din pat şi-ţi povestesc
una...

de ziua ta-n mormânt


e ziua unui prieten bun
poet...
şi vreau din suflet să îi spun
sau să-i repet...

că ţin la el şi îl iubesc
ca pe un frate
şi-n viaţă îi doresc
multă sănătate.

primesc un mesaj drept răspuns:
"tata a murit acum două zile"
durerea m-a străpuns...
îmi curge sare în pupile.

"că ţin la el şi îl iubesc
ca pe un frate
şi-n moarte îi doresc
multă sănătate."

când a plecat Iuliu Raţiu

se-ntreabă unii de ce plâng alţii


se-ntreabă unii de ce plâng alţii,
doar se-ntreabă...
şi din lacrimile lor îşi fac fântâni
cu apă de mare...

şi fac tot posibilul
să nu le sece izvorul
dau şi cu piciorul
să iasă apă, sau lacrimi...

şi adună atât de multă apă
c-ai putea crede că vor
să-şi înnece copiii
şi casa...

se-nteabă unii de ce apa
e sărată...
se-treabă unii de ce plâng alţii.

am luat un punct la bătaie

l-am luat pe tatăl vostru Stalin la întrebări,
de ce exprimă încă terorism și frig,
când stă degeaba...
într-un sicriu.

am luat Prutul la rost,
de ce desparte un frate de altul???
şi curge prin sufletul nostru,
stropindu-ne inimile cu un prea roșu sânge ghimpat.

am luat un punct la bătaie,
că nu accept să pună punct la toate.
l-am dat afară să stea-n ploaie.
prea multe puncte într-unul singur îngropate...

7.19.2009

un ultim drum

un singur drum
de acasă spre cimitir
un ultim drum
şi-un ultim trandafir...

o ultimă lacrimă
şi ultimă durere,
o ultimă tăcere
şi ultimă putere.

un ultim scrum
un ultim drum...

7.04.2009

s-a întâmplat demult...

s-a întâmplat demult, la noi în sat
și nimeni n-a uitat, dar toată lumea tace,
te-ntrebi: da` ce s-a întâmplat?
și întrebarea nu-ți dă pace.

de mic, când mă jucam pe-afară,
mi-au spus părinții să nu ies în stradă,
să rămân acasă, bunăoară,
adică, în ogradă.

dar eu, n-am ascultat
şi am ieşit la drum,
parinţii-n urmă au strigat,
dar au văzut doar fum.

s-a întâmplat demult
prin presă s-a citat,
la radio ascult:
a dispărut un băiat...

în temnița cuvintelor...


stai cufundat în liniștea camerei tale
și cu același stilou șerpuiești pe hârtie,
sunt clipe ce par o veșnicie
și secole ce par secunde matinale.

ai vrea să schițezi nemurirea,
să conturezi dreptatea și-adevărul,
te zbați să descifrezi misterul,
și să ascunzi în sân iubirea.

e seară, și singurii ochi deschiși,
sunt stelele limpezi pe cer,
și-acei ce îngheață în ger,
de soartă bătuți și uciși...

răstorni pe hârtie ce-n minte ai strâns
și speri că vei umple tot golul din lume,
în jurul tău se adună spume...
și ochi ce s-au umflat de plâns.

e singura ta șansă să trăiești,
nu te oprești din scris nici dimineața,
niciunul nu-ți mai recunoaște fața,
mult te-ai schimbat, îmbătrânești.

încă mai scrii, cât încă poți,
dar lumea nici că s-a schimbat,
și tu demult ai fost uitat
până și de nepoți...

iar într-o zi de toamnă plumburie,
ți-ai luat concediu nesfârșit,
te-ai dus și nu ai mai venit,
dar ne-ai lăsat o doctorie.

cuvintele tale, gândite în taină,
stropii de aur din inima ta,
de astăzi n-or mai picura,
decât din a ta haină.

7.01.2009

Jurnalul pierdut


Am avut un jurnal,
unde scriam și bune și rele,
cu coperta din piele
și colțuri de metal.

Avea 222 de pagini,
doar 72 conțineau poezii,
restul erau albe hârtii,
îndoite pe la margini.

Jurnalul mi-era prieten orișicând,
în el mă ascundeam când mi-era greu,
așa obișnuiam mereu...
să pun pe foaie câte-un gând.

Dar într-o zi s-a ascuns de mine,
nu l-am găsit și mult m-am întristat,
oare de ce jurnalul a plecat?
pentru că scrisesem prea puține???

nu mai aveam unde să scriu
și mă gândeam ce-i cu jurnalul meu
poate a dat de greu...
oare mai e viu?

aproape că uitasem de jurnal,
știam că nu-l voi mai găsi,
dar într-o zi veni,
coperta de metal...

era jurnalul meu,
stătuse-n altă casă,
l-am luat, l-am pus pe masă,
parcă era mai greu...

cu poftă l-am citit
și l-am pupat cu dor,
am drept de autor,
Jurnalul meu iubit...

fără tine, mamă...

Cât e de trist și mohorât,
când viața nu-i senina;
când cineva te-a părăsit
și niciodat` n-o să mai vină.

E atât de trist când cineva,
care atâta timp ți-a fost alături,
a plecat din viața ta...
s-a dus, a dispărut în lături.

Cineva drag și mult iubit,
atât de scump și de cuminte,
a plecat, n-a mai venit,
și m-a lăsat fără cuvinte.

O, mamă scumpă, ce mai faci?
de ce nu vii acasă?
oare nu ne mai placi,
de nu mai vii la masă?

Mi-e dor de al tău sân,
de palma ta străpunsă,
de mult nemaiavând alin,
viața mi-este dusă.

Mămica mea, cea dragă
noi, copilașii tăi cei mici,
am mai crescut, am prins la vlagă,
nu mai suntem acei pitici.

De-ai veni să ne vezi,
măcar pe-un ceas de vreme,
să ne-asculți, să ne-ndreptezi,
să ne scapi de probleme.

Mi-aduc aminte când cu noi,
erai și te-ngrijeai de toate,,
până-ntr-o zi, ca un șuvoi,
te luase pe neașteptate...

Dar ai știut, mămico, ai știut,
știai ce-avea să se întâmple,
dar să ne spui n-ai vrut,
punându-ți mâinile la tâmple.

poate, dacă am fi știut,
te-am fi ascultat fără cârtire,
dar neștiind, ne-am abătut,
ca toți copiii, din fire.

Mămică scumpă, iartă-ne acum,
că poate-am fost mai neascultători,
dar, totuși venind de la drum,
ieșeam `naintea ta cu flori.

Mai vino, mamă, că fără tine-i jale,
e tristă viața fără tine-alături,
ne mai și poticnim pe cale,
apar frecvente certuri...

și fetei tale îi e dor de tine,
cum să trăiască fără mamă?
cine să-i dea sfaturi de bine,
că încă-i mică, are teamă.

S-a plictisit să-ți vadă poza,
ce nu se mișcă, nu vorbește,
s-a plictisit s-aducă roza,
la pământul ce se prăbușește.

Vino, măcar o dată pe-nserat,
când luminile se sting,
să ne veghezi când ne-am culcat,
să vezi lacrimi care curg.

Vino să rupi dorul,
să te simțim din nou aproape,
să înceteze-acum fiorul,
ce se prelingea pe pleoape.

Promite-ne ceva solemn la fiecare,
dacă acum nu poți să vii,
când va veni Isus între popoare,
să te întorci l-ai tăi copii.

(7-13 ani)

Dragoste

Cât de frumos e să fii bun,
și cât de bine-i când ți-e bine
când buzele doar șoapte spun,
șoapte plăcute de iubire.

E-atât de tandru și măreț,
sentimentul ce te învăluiește,
și te învață să pui preț,
pe ceea ce, mult dăinuiește.

Cât de plăcută-i dragostea
și câte se petrec atunci,
ai coborî din cer o stea
și ai străbate mii de lunci.

Oricâte grele ar veni,
și-amară ar fi viața,
prin dragoste vei propăși,
și-ți vei menține eleganța.

Prin tot ce fac, de mult, de mult,
vreau să-ți demonstrez,
că te iubesc atât de mult
și pentru tine, nu cedez!

(7-13 ani)

Femeia

Mărire ție, slavă,
să fii cea mai fericită!
știi bine, ești cea mai suavă
și plăcută, prețuită...

Ești gingașă și iubitoare
și ai un dar deosebit,
în urma ta se nasc popoare,
toți,toți, prin tine au venit.

Tu știi să dăruiești curaj,
speranță, calm și mulțumire,
și mai transmiți un scump mesaj:
”Nimic n-ar fi de nu-i iubire”

Femeie, fii mulțumitoare,
că Dumnezeu te-a binecuvântat,
ți-a dăruit iubire, soare,
și doar prin El ai prosperat.

Ți-a dăruit un corp frumos,
finețe și gingășie,
ca de la el să ai folos,
să-ți duci viața-n bucurie.

Dar să iei seama, căci ispita,
te poate face să greșești,
să nu devii a tuturor iubită,
prin patima prostiei omenești.

Femeie, e păcat atunci când tu,
te lași vrăjită de cuvinte,
și nu mai ai când spune ”NU”-
tu sapi altora morminte...

Bucură-te de bărbatul vieții tale,
e numai unul, nu câți vrei,
iubește-l, stai în a sa cale,
tu fii al său temei.

În tine-ncrederea își pune
orice bărbat de pe pământ,
pe cel puternic îl supune,
din gura ta, al tău cuvânt.

Prin tot ce faci, prin tot ce spui,
mai presus de orice idee,
tuturor tu dovedești,
că ești femeie...

(7-13 ani)

Aviz!!!

Se caută viață de om normal,
se caută viața ce a fost pierdută,
o viață care nu are final,
o viață, ce niciodată nu se uită.

Ceva ce nu am prețuit,
acum o caut...
de ce bogat am devenit???
de ce să mă mai laud...
când nu am principalul,
VIAȚA...
simt degrabă că-i finalul
căci viața e ca ceața,
ce se vede doar o clipă
din răsărit până-n apus
abia cât gândul se-nfiripă
și a plecat, s-a dus.

Degeaba am umblat să strâng avere,
degeaba am muncit atâția ani,
ca în final să am putere
și-atâția bani...

Dar ce să fac acum cu ei???
când viața mi se duce,
când am uitat de Dumnezei
când mă așteaptă-o cruce.

Cu-o mână-ntinsă spre-ajutor,
ce insistent cerșește,
atunci când strig”Eu, mor!!!”
și viața se sfârșește.

Vă rog să-mi dați o viață,
vă dau oricât doriți,
să am și eu o față,
să am în gură dinți.

Dar cine oare să îmi dea??
o altă viață mie...
cine mă va ajuta,
ca să am bucurie?

Niște hârtii nu-mi dau căldura
și nici să râd nu mă mai fac,
stârnesc altora doar ura,
și ura n-are leac...

Și mulți au să se uite la Aviz!!!
dar nimeni nu va accepta,
au să citească ce e scris,
și vor refuza...


(7-13ani)

6.29.2009

antitezele lumii

De ce unii dintre noi,
după ce ne naștem goi ,
suntem aruncați în noroi?

De ce unii dintre noi,
Spălați de ploi și de nevoi,
Ne naștem în gunoi?

De ce unii se nasc prinți,
Iar alții fără de părinți??

Ne naștem într-o lume nedreaptă,
Nu știm ce viitor ne așteaptă...

Însă, mai presus de toate, am învățat
Fie că te naști în palat,
Sau ești abandonat...
Ai un vârf de urcat......

Unii se nasc în vârf , aproape,
Alții sub pământ,
Muncesc, să se dezgroape.

6.28.2009

Toamna

Anotimp cu farmec melancolic,
ce se produce-n toamna instabilă,
când frunzele multicolore cad într-o tăcere,
sumbră și tremurătoare...

Toamnă, care vii în viața
fiecarui om, ca ceața,
ce-ntunecă privirea cea fosforescentă,
și-o transformă-ntr-o privire instabilă

O toamnă este și la păsărele,
când pleacă din pământul memorabil,
dar amintirile rămân entuziasmante,
și dorul este mult-insuportabil.

Va veni o toamnă-n viața fiecărui om,
fără să-nștiințeze sosirea evoluantă,
ce stinge flacăra și-un sunet monoton,
ce schimbă viața-n moarte regretantă.

(7-13ani)

Norii

Când mă uit la norii negri,
la norii cei de sus,
îmi dau seama că de-acolo,
va veni Isus...

Din cerul care-i schimbător,
ca și omul călător,
dacă omul se-ntristează,
și cerul se înnorează.

Iar când un copil radiază,
cerul se înseninează,
pace este pe Pământ
și e dragoste și cânt.

Cât de bine-ar fi ca să zâmbim,
lui Isus mereu să-i mulțumim,
pentru cerul luminos și mare,
pentru lună, pentru stele, soare.

El ascunde-un dor nespus
Către țara lui Isus,
o țară fără lacrimi și dureri,
cu bucurie și cu mângâieri.

(7-13 ani)

Convorbire cu Isus

O, Isuse mult iubit,
de ce Tu m-ai părăsit??
Poate eu te-am lepădat
și am făcut un păcat.

Eu la Tine am venit,
ca să fiu om mântuit,
eu nu te voi lepăda
și cale ți-o voi urma.

Eu pe Tine te urmez
de Tin-nu mă depărtez,
chiar acum mă pocăiesc
și pe tine te slăvesc.

Doamne, Tu ești bun, și știu,
că ai grijă de ce-i viu,
de orice făptură mică,
de-orice om, de-orice furnică.

Eu știu că mă vei ierta,
și mă vei ajuta,
să te-urmez și mai departe
iar Tu îmi vei da de toate.

(7-13 ani)

Moș Crăciun

Moș Crăciun îmi dă cadouri,
dac-ascult eu de părinți,
la părinți le fac onoruri,
Moș Crăciun îmi dă cadouri.

Dimineața când mă scol
un cadou găsesc sub pom,
cadoul îmi pare bun,
că mi l-a dat Moș Crăciun.

Cadoul l-am desfăcut,
și ce credeți c-am văzut???
Nu era o jucărică,
nu era nici bombonică.

Era o felicitare,
și-am citit-o cu glas tare,
Dacă-ți dau o jucărie,
nu vei avea bucurie,
dacă-ți dau dragoste multă,
Dumnezeu mult îți ajută.

(7-13 ani)

Iarna

După toamnă vine iarna,
copacii-și golesc coroana,
să nu intre-n iarn-așa,
că, ce frig i-a apuca!!

Vine iarna cea cu ger,
toate ierburile pier,
înghețul e-acum stăpân,
fulgii și fumul rămân.

Și copii, cu bună seamă,
vor s-o-ntânpine pe iarnă,
și cu sănii lunecoase,
și cu haine călduroase.

Să nu-nghețe ca să plângă,
degetele să le-tindă,
să le bage în mănuși,
că se încălzesc acuși.

Iarna e frumoasă,
dar e friguroasă,
după iarnă o să vină,
primăvara cu lumină.

(7-13 ani)

Pasărea

Ai plecat în țări străine,
pentru că-ți era mai bine,
dar de mine ai uitat,
tu-ai plecat...
Vine vara cea călduță,
și tu vii la mine-n prag,
cuibul este gata,
sus în fag...
Vine toamna cea bogată,
cu de-a toate încărcată
tu iar pleci în altă țară,
și eu rămân singur iară.

(7-13 ani)

Mamă dulce, draga mea

Mamă dulce, draga mea,
te iubesc și mult te-aș vrea.
Dimineața când tu pleci,
eu rămân cu lacrimi reci,
iară seara, când revii,
eu le spun și la copii
că tu vii.
Trece ziua, trece noaptea,
și mămica coase cartea,
cartea-i plină cu povești,
de ți-e drag să le citești.


(7-13ani)

6.21.2009

Două petale...

Două petale cad pe pământ,
și-n jurul lor se adună culoare.
Tăcere de mormânt...
și cea mai scumpă floare,
a prins să zboare.

Două petale se lipesc de suprafața rece,
și se prefac în statui de gheață,
peste coline iarna trece,
petalele se-aprind la față,
se lasă ceață...

Două petale bătute de vânt,
se împletesc în dans frenetic,
învăluite-n dulce cânt
și în romantism patetic,
de dragoste petic...

Două petale, atât au rămas,
căci toate s-au dus așa cum au venit,
până la cer mai e doar un pas,
și două petale ce s-au iubit
subit...

6.15.2009

Orbii...

Am întrebat un orb cum vede cerul,
mi-a spus că nu e vizibil în întregime,
și că are cea mai mare lungime și lățime.

L-am întrebat dacă distinge culoarea,
și mi-a spus că e precum marea,
dacă poate vedea norii și luna,
când e senin sau când vine furtuna.

mi-a spus că nimic nu poate fi mai frumos,
decât un cer privit cu ochiul scos,
atunci te poți bucura pe deplin,
dacă cerul e curat și senin.

și de atunci, mă întâlnesc cu orbi,
și-au dat ochii la corbi...
iar acum, stau și privesc cerul,
eu reflectez, nu înțeleg misterul.

de ce-au disprețuit vederea,
și-au vândut averea, fierea,
orbii mă privesc încrezători,
iar eu, cuprins de fiori.

le-am spus că n-o să-mi scot,
ochii și ce mai pot...

De ce iubirea e amară??

De ce e amară iubirea?
de ce vine dezamăgirea?
de ce văd totul în gri?
de ce mâine voi muri?

Amară, pentru că ai deschis gura,
dezamăgire, pentru că persistă ura,
gri, pentru că ochii sunt plânși,
moarte, luceferii sunt stinși.

De ce mă pierd în ochii ei?
de ce pașii devin grei?
de ce memoria mi-e plină
de a iubirii lumină?

Mă pierd, că imensă-i privirea,
pășesc greu, că tremură simțirea
memoria e plină, că ea e peste tot,
a iubirii lumină s-o sting nu pot.

De ce iubirea e amară?
așa a fost aseară...
de ce iubirea nu e dulce?
s-a dus iubita să se culce...

De ce mă lupt s-o scot din gând?
de ce-i prezentă-n acest rând?
mă lupt cu inima-mi amară,
să o donez, și să nu doară...

6.04.2009

Unde te duci...

Când ochii tăi se-nchid,
și clipa te trădează,
alunecând în vid,
inima îți cedează.

Ai în față două căi,
se răsfrâng ca două plete,
una cu buni, alta cu răi
una-n bucurii,alta-n regrete.

Către care te vei duce
și pe care-o vei urma,
nu stă scris pe a ta cruce,
nici pe groapa ta.

Care simți că te atrage,
Iadu-n flăcări, Paradisul?
Nu e nimeni să te bage,
unde te poftește visul.

Și te duci cum fuge vântul,
către viața ce-ai ales,
unde te conduce cântul?
mă întreb ades...

6.02.2009

Un strop...

Un strop de ploaie,
în odaie...
făcu șiroaie.

Un strop de ploaie în grădină,
făcu lumină
și atmosferă senină.

Un strop de ploaie în deșert,
puse nisipul la fiert,
incert...

Un strop de ploaie pe pământ,
mă lăsă fără cuvânt,
și fără cânt.

Un strop de ploaie în suflet obosit,
s-a oprit....
un strop părăsit,
plictisit...

Plouă...

Cerul s-a crăpat în două,
plouă...
ploaie nouă...
udă tot cu rouă.

Curg din butoaie infinite,
ploi grăbite,
amețite...
siluete fugărite.

Șiroaie abundente hoinăresc,
prin fața porții se opresc
mă privesc...
mă iubesc...
plutesc.

6.01.2009

Schimbare

Ți-aduci aminte când, atunci,
te alergam prin văi și lunci,
iar tu te aruncai în iarbă,
lăsai ca inima să-mi fiarbă,
sub trupul tău...
mereu...

Uitam de lume și de timp,
când ne jucam cu drag în câmp,
lăsam și grijă și problemă,
iubirea, cea mai amplă temă.
La braț cu tine...
bine...

Până când ai mai crescut,
și altul te-a cerut...
Mi-am spus să uit de trecut,
trist, abătut
crud...
nud...

Sare...oare?

Ce face sarea în mâncare,
Îi dă culoare??
Oare?

Și cât de multă sare
se pune în mâncare?
Oare?

Și de ce doare,
când pui pe rană sare?
Oare?

Și sarea în mâncare,
nu provoacă durere
Oare?

Vreau mai multă sare,
în mâncare...Oare??

Zboară!...cioară

Zboară, puiule, zboară!
pui de cioară...
solitară...
neagră...
și amară...

Zboară dintre noi,
du-te înapoi...
între copaci goi,
Și nevoi...
ploi...

Să nu te mai văd
că iese prăpăd..
Du-te-n lumea ta,
și-odată cu ea
ia-ți și inima!

Și copacii care,
i-ai golit de floare,
umplut de "candoare",
disperare...
mare...

Er-ib-ui(iu-bi-re)

Toate florile lumii mi se par mai frumoase,
toate miros mai plăcut răspândesc,
pe drumul încărcat de oase,
cu iubita hoinăresc.

Toate păsările cântă mai frumos,
toate-mi toarnă pace-n suflet,
prin cimitirul răcoros,
ne-am săturat de umblet.

Toate ploile ne scaldă pân-la piele,
toate ne unesc prin stropii reci,
tremurăm în reprize rebele
cu volții și amperii pe poteci.

Toate vorbele sunt de prisos,
toate mă îndeamnă să iubesc,
de aceea ochii mi-am scos
să nu păcătuiesc...

24 şi jumătate

E ziua ta, ce ți-aș putea oferi?
Mai multe decât poți primi...
îți dăruiesc un cer albastru,clar,
Și-ți torn iubire în pahar.

Ai împlinit 24 de ani și jumătate,
pe viitor să ai succes în toate,
și tot ce îți dorești să ai din plin,
o cupă cu dreptate și una cu venin.

Cea cu venin s-o torni peste dușmani,
cea cu dreptate s-o împarți la sărmani.
Iar Dumnezeu, o altă cupă-ți va dărui
e Cupa Vieții, puterea de-a trăi.

Și mai presus de toate, prietenii ce-i ai,
să-ți fie alături chiar când nu le dai,
viața ta ca o rază de soare ce colindă Pământul,
să lumineze cărarea ce-o zidește Cuvântul.

Destinul unei marionete

Destinul unei marionete,
e scris cu mâna păpușarului,
care trage corzile când vrea...

Ea se mișcă neștiind care
îi va fi următoarea mișcare,
dacă păpușarul o va rătăci???

Dansează păpușa grațios,
păpușarul râde sub mustață,
dansul nu mai e frumos,
parcă îmi provoacă greață!

Păpușarul râde sub mustață...
păpușa s-a albit la față,
mulțimea râde sau suspină...

Păpușa a căzut pe jos,
s-a rupt o ață principală,
căderea-fost fatală.

5.29.2009

Cutremur

S-au topit statuile de ceară,
ce tronau în capitală,
toate-au dispărut aseară,
ca un suflet plin de boală.

S-a crăpat asfaltul de pe străzi,
gropi adânci prin tot orașul...
oamenii stau adunați grămezi,
pe unde i-a răpus vrăjmașul.

Totul este deformat, și parcul Cișmigiu,
adăpostește-acum ruine,
n-a mai rămas un suflet viu,
parcă-i mai bine...

Jocul cu focul

Am în mână o bancnotă care,
arde răspândind nepăsare...
Fumul emanat coboară în jos,
pe scară, către iadu-ntunecos.

Și fumul banilor arzând,
cheamă stafii ce vin cântând,
ce mă atrag spre lumea lor
cu morți în flăcări drept decor.

5.27.2009

Disperare...

E dimineață rece,
și păsările țipă,
durerea nu îmi trece,
totul s-a dus de râpă.

Prin parc adie vântul
copacii se-ncovoaie,
și tremură pământul,
sătul de-atâta ploaie.

În oglinda apei călcate în picioare,
văd umbra mea tăcută, cum moare...
Piciorul calcă apa și chipul meu se duce,
însă,în schimb, în apă, apare neagră cruce.

5.26.2009

Coriolan

În Roma glorioasă, nu bate vânt de-nfrângeri,
întregul vast imperiu, e apărat de îngeri.
Se-ntinde cât apusul, imensul cerc de foc,
și stăpânește totul, în orișicare loc.

Cu minți iluminate, și-a câștigat trofeul,
și iată,toata urbea, își proslăvește Zeul.
Dar toată măreția nu e decât o ceață,
când cei din jurul tău, te urmăresc cu greață.

Când tot ce faci stârnește și ură și dispreț,
când pentru toate astea a fost plătit un preț,
te smulgi din rădăcină, din locul păcătos,
și zbori către lumină,către alt loc frumos.
-------

Coriolan se luptă cu gândul de-a pleca,
din țara ce-l crescuse, și nu-l mai suporta,
de ce într-o clipită, mai toate s-au schimbat?
prietenii și frații, aproape l-au uitat...

Din Zeu al oștilor romane,ce sfarmă tot ce e-mpotrivă,
cârmuitor fără prihană, acum plutește în derivă.
-Nu vreau să îi mai văd vreodată, călăi ai omenirii,
mi-au ruinat prezentul, mi-au pus otravă firii!
Las totul în urma pașilor grei,
Și jur, mă voi întoarce, dar cu un alt temei.
-----

Coriolan se duce ca gândul peste zare,
și-n tabără la volsci, capătă întremare.
Aici primit regește, își varsă amintirea,
și setea de război, i-întunecă gândirea.

-Acuma, volsci, să curgă tot vinul din pahare,
în față ne așteaptă victoria cea mare,
căci frați acum îmi sunteți, chiar și mamă,
și vom străpunge totul, romanii mai cu seamă.

Nu-mi pasă de mulțime, nu-mi pasă de popor,
să îmi răzbun vrăjmașii, cu asta sunt dator!
Asta e izbăvirea, și asta mi-e sortit,
căci când le-am fost alături, ei nu m-au prețuit.

Volscii în gând tresaltă, uimiți de alianță,
de gândurile sumbre, se-agață o speranță.
Hai să pornim la luptă, să doborâm romanii!
se aliniază-n rânduri, cu entuziasm dușmanii.

Însă în sinea lor, cuvinte își grăiesc,
Coriolan e vulpe, de el mă îndoiesc,
dacă și-a vândut țara, cea care l-a crescut,
cu-atât mai mult dușmanii, cu care s-a bătut.

Dar, neavând soluții pentru a se lupta,
urmează generalul, și prind a-l aclama.
O luptă se pornește, romanii cad loviți,
Coriolan triumfă, romanii-obidiți.

Armata cea de foc, acum se mistuiește,
și setea răzbunării, apocaliptic crește.
Spre Roma se îndreaptă să ardă tot ce-i viu,
să schimbe în pustie trecutul străveziu.
----
O mamă șterge lacrimi, căzute pe-nserat,
de ce-a plecat, hainul, singură m-a lăsat...
De ce-și trădează țara, de ce e ipocrit?
Ce rost în viața asta, pe lume a venit...?

Nu-mi este fiu, ci e, dușmanul cel mai mare,
vine ca să distrugă, și mame și fecioare,
și Domnul să mă ierte, mai bine ca să moară,
decât să-și vândă țara, cămin, odinioară.

Senatul e în clocot, și spaima se zărește,
pe frunțile-ncrețite, sudoarea șiroiește.
Trebuie să luptam!dar este imposibil,
Coriolan în luptă, e-aproape invincibil.

Veturia e cheia, ea-l poate domoli,
s-o implorăm pe dânsa, poporul a sluji.
Acestea fiind spuse, Veturia primește,
și către fiu în cale-i cu lacrimi pornește.

Știind că pentru țară se va sacrifica,
mai mândra se grăbește, poporul a-l salva.
----

Armata avansează, și iată e la porți,
iar viitorul Romei, e parcă tras la sorți.
Veturia se-avântă în hoarda de dușmani,
privește cu dispreț, fețe de tirani.

Coriolan o vede, și-i vine-ntâmpinare,
Veturia îl plânge, el cade la picioare.
-Cum să te pot privi în ochi, copilul meu,
când tot ceea ce faci, urât de Dumnezeu!!!
Cum îți trădezi poporul, țara ce te-a ținut?
Cum să ridici toporul spre cei ce te-au crescut???

Cum să-ți omori măicuța, să-ți lași copiii singuri?
Să cânte moartea-n negru, prin codri și prin crânguri.
Coriolan, atâta, am avut de spus,
și iată că viața îndată mi s-a dus...
Se prăbușește tragic, pe câmpul înverzit
Coriolan, odată cu dânsa a murit.
-----------------------------------

Și groaznic sângerează, chiar volscii l-au lovit,
ca să nu-i nimicească, cum mama i-a vorbit...
Coriolan se stinge, sub trupul lui de lut,
se-adună sânge negru, la morți spunând ”Salut”!.

E greu să mori în luptă ucis, nu de dușmani,
de propria-ți armată, de proprii-ți tirani,
trădarea te sugrumă, te scuipă și te-acuză
te bagă în pământul acoperit de spuză.

5.23.2009

Călătorie spre casă...

Călătorie plăcută, îmi șoptesc trecătorii,
mă apropii de casă, se arată zorii,
casa e pustie, poarta e căzută,
și de mult stăpâna nu a fost văzută.

Negru e în suflet, negri sunt pereții,
negru e pământul,unde zac părinții, bieții,
nici un mesaj nu-mi lăsară,la sfârșit de viață,
au pierit și, iată,m-au lăsat în ceață.

Mi-a rămas doar casa, plină de tristețe,
toate te îndreaptă către bătrânețe.
Vreau să-mi văd părinții, pentru ei trăiesc,
am venit acasă, dar o părăsesc...

5.21.2009

Prin fizică orice...

Cum poți afla misterele din Univers,
cum să găsești rezolvare la toate,
întreaga enigmă se află din mers,
prin fizică orice se poate...

Rațiunea omenirii adunată,
să lumineze mințile opace,
nimic nu e ce-a fost odată,
prin fizică orice se face...

Cărare către absolut,
neînțeleasă între gloate,
toate își au un început,
prin fizică orice se poate.

Cu Newton,Pascal și Ampere,
am preschimbat viețile toate,
lumea e plină de mister,
prin fizică orice se poate.

5.14.2009

Am cântat plângând...

Am cântat întâia oară, plângând,
Când mama mă născu oftând...
Am cântat în fiecare zi apoi,
Până m-am făcut vioi...

Am cântat a doua oară, plângând,
Când mama plecase în mormânt...
Am cântat în fiecare zi apoi,
Că mama se va-ntoarce pe la noi.

Am cântat a treia oară, plângând,
Mi-am văzut iubita lăcrimând...
Am cântat în fiecare zi apoi,
Și am trecut de vânt și ploi...

Am cântat a patra oară, visând,
Că mama ieșise din mormânt.
Am cântat în fiecare zi apoi,
Sper, cântecul să ajungă la voi.

Incolor...

Curge timpul ca nisipul din clepsidră,
Oamenii aleargă către infinit,
Nimic nu mai are colorit,
Și demult uitat e corpul de hidră.

Copacul de ieri e mai trist decât piatra,
Și florile parcă răsar incolore,
La marginea străzii stau două minore,
Lăsând în urmă pustie vatra.

Ploile cad din cer tot mai rar,
Și parcă culoare de humă revarsă,
Căzând pe suprafața ștearsă,
Udând-o parcă, în zadar.

Cadavre de fier au umplut Universul,
Te-mpiedici de zgomot și fum îndoliat,
Culorile din poze s-au împuținat,
Și, de asemenea, s-a stins și versul...

5.13.2009

Privește...ce vezi întâia oară?

Privește cerul...ce vezi întâia oară?
eu văd o pasăre ce zboară...
și nu se oprește...
până când cerul nu se sfârșește.

Privește luna...ce vezi întâia oară?
eu văd o tânără fecioară...
cu o candelă în mână...
luminând Planeta bătrână.

Privește soarele...ce vezi întâia oară?
eu aș privi, dar ochiu-o să mă doară,
că soarele-i un cerc de aur arzător,
ce-mi arde ochii-ngrozitor.

Privește la tine...ce vezi întâia oară?
eu văd un om ce o să moară,
la fel cum alții au murit,
și nimeni nu i-a prețuit.

Privește la mine...ce vezi întâia oară?
eu văd un chip ce se-nfioară,
de groaza celor ce-au să vină,
fără de pace și lumină.

Privește de mai poți privi,
ce au trecut și vor veni,
ce-a fost frumos și s-a trecut,
ce am avut și ce-am pierdut...

Sunt dacă ești

Sunt bine dacă ție ți-este bine,
Sunt sănătos dacă și tu poți fi,
Pot spune că Pământul mă va ține,
Atâta vreme cât și tu vei trăi.

Pot adormi liniștit, dacă dormi liniștită,
Pot respira mulțumit, de te văd mulțumită,
Sunt îngrijorat când te văd obosită,
Aș da infinitul să te văd fericită.

Ești mama mea, sau a mea soție,
În inima mea ești pururi vie,
Sunt sănătos dacă ești sănătoasă
Mă simt acasă, când ești acasă.

Căldură sau îngheț....

Căldura sufletului tău topește toate apele mării,
Căldura trupului tău mă urcă pe culmile visării.
Zgomotul produs de clipirea ochilor tăi senini,
Mă poartă în Universu-ți plin de lumini.

Ești un fulg de nea care purtat de vânt,
Ai ridicat ochii mei coborâți spre pământ.
Lumina zăpezii orbire-mi dărui,
Și am văzut că fulgul se opri.

Ori ești căldură, ori fulg de nea,
Cum cele două se pot împăca?
Ori mă topești, ori mă îngheți,
Ori ma iubești, ori mă regreți.

Război se declară în inimi zdrobite,
Căldură sau îngheț se va promite??

Ecoul copilăriei mele

Ecoul copilăriei mele se aude și astăzi,
Ce-a mai rămas din trecutul meu,
Îmi răsună în gând mereu...

Ecoul clipelor ce mi-au cuprins trupul,
De copil, bătut de soartă,
În aceleași vremuri și astăzi mă poartă...

Ecoul dimineților în care alergam pe câmp,
Persistă când revăd imagini similare
Doar că acum, parcă mai mult mă doare...

Ecoul glasului mamei mă strigă cu disperare,
Și-i alerg grăbit în întâmpinare,
Dar e doar o iluzie trecătoare...

Ecoul mingii bătute pe stradă,
Se mai aude câteodată...
Când văd copii jucându-se.

Ecoul stropilor de ploaie,
Îi mai aud câteodată din odaie,
Când mă opresc din scris...

Ecoul din sufletul meu,
E tot mai apăsat, mai greu
Așa este ecoul...copilăriei mele...

De ce atâtea trupuri...și inimi puține??

Tunete, întuneric...mulțime îngrozită,
Trei umbre nemișcate deasupra tuturor.
De sus din slăvi, cad lacrimi de sânge,
Pe cruce în chinuri, al nostru Salvator.

Cum,Doamne, se poate, atâta nebunie?
Ce lume nedreaptă...cum ne suporți?
Ai luat asupra ta și chin, și agonie,
Pe toate și astăzi încă le porți...

De ce oare, Doamne, înțelege-voi vreodată???
De ce atâtea trupuri, și inimi puține,
Iartă-ne, Tată, și preschimbă-ne Tu
Tot răul din lume, transformă-l în bine.

O perlă în grădină

Odată am încercat să mă rătăcesc într-o grădină.
Era grădina inimii tale, țesută cu toate florile lumii.
Mă ascundeam după copaci, dar era lumină,
Și cu pantofii grei, călcam prin valurile humii.

O grădină atât de parfumată, numai tu poți să ai,
Mai mândră ca o stea în calea mea răsai.
Încerc să mă ascund de pașii tăi senini,
Dar pretutindeni, iarăși, răsar din piept lumini.

Stau pe o bancă în grădină, deși nu-s obosit,
Adulmecând pământul o perlă am găsit.
Ce scumpă poate fi, dar nu am să o vând,
E perla ce-mi aduce lumină în gând.

E sufletul ei, cu tot ce poate purta,
Dureri și bucurii și alte câte vor urma...
Mă simt obligat s-o divinizez,
Dar...nu va crede lumea, că poate delirez?

Poate...însă prea puțin îmi pasă,
E perla mea, și o păstrez acasă,
Și strălucirea ei, mă face fericit,
Sunt mândru că o stea, în cale mi-a ieșit.

Trădare...

Capul cuprins de două brațe moarte,
Ochii plecați, închiși pe jumătate,
Și deznădejde grea apasă trupul,
O oaie rătăcită, când apare lupul.

Pustie e cămara, e secetă în lume,
Nu mai auzi strigându-se-al tău nume,
Și-ai vrea să spargi trecutul, trădarea
Dar, nimeni nu-ți e frate, nici uitarea...

În mijlocul furtunii, lipsit de adăpost,
Te-ntrebi dacă viața poate avea un rost,
Căzut în disperare, poți cugeta așa,
Viața-ți este rostul, te zbate pentru ea.

Câini vor lătra în noapte, și o să fii mușcat,
Nu părăsi speranța, de a mai fi salvat,
Viața nu-i o joacă, deși de multe ori pare,
Viața nu-i grădină, și nici măcar o floare.

Viața e un dar, de multe ori neprețuit,
Ce dintre noi se duce, așa cum a venit,
Viața este totul sau nimic, adeseori,
Apare și se trece ca un buchet de flori.

5.07.2009

Aceluiași Jan Amos Comenius

Te văd oglindindu-te în lumina cuvântului,
și glasul tău, ecou prelung, Pământului,
de mormane de griji ești adânc apăsat,
că în ziua de azi, scrisul e tot mai uitat.

Strigi din depărtări, în falnicu-ți veșmânt,
că viața noastră e legată numai de cuvânt...
cuvânt uitat de mulți dintre noi,
cuvânt fără de care suntem goi.

Iată-mă între pereții unei școli,
ieșit din Universul infectat de boli,
aș vrea nespus să-ți mulțumesc,
că prin această școală cresc.

Ca buni elevi ai tăi vom încerca,
cuvântu-nțelepciunii a perpetua,
astfel călcând pe urmele-ți de foc,
vom răspândi ecoul vieții-n orice loc.

Comenius...

Cum aș putea spune,
că viitorul meu nu depinde
de umbra ta imprimată
pe zidul fiecărei școli...?

Cum aș putea spune,
că nu mă bucur
de posibilitatea de a veni
în fiecare zi la școală...?

Cum aș putea să-ți las un mesaj,
care să treacă dincolo
de zorii zilei de mâine
și să ajungă până la tine...?

Doar scrisul pe care
l-am moștenit
și l-am iubit...
ca pe cântare...

Poate ajunge până la tine,
dincolo de negura de vremi,
să-ți lumineze fața,
plecată asupra unei cărți.

Timpul trece mult mai grabnic,
oamenii trec...
scrisul, însă, rămâne,
ca un far în noapte...

Șoaptele copiilor adunați aici,
îți mângâie urechea,
și ecoul pașilor lor,
tot mai aproape de tine...

5.01.2009

Ce tristă este marea...

Ce tristă este marea!
auzi cum pescărușii,
îi răscolesc visarea.


Ce valuri mari se sparg,
de bărcile-ncărcate,
de ultimul catarg,
și pânze atârnate.


E prea sărată apa,
de lacrimi ce au curs,
eliberând pleoapa,
sub timpul ce s-a scurs.

E plină de cadavre,
corăbii scufundate,
și cranii-candelabre,
de suflete uitate.

E prima-oară-n apă,
și iată-l se scufundă,
mormântul i se sapă,
sub cea mai joasă undă.

Rapid i s-a curmat visarea,
era un tânăr fără vină
ce tristă este marea...
și apa...ce bătrână.

Sunt un copil...

Sunt un copil, cu ochii de safir,
cu mâinile de lut cleios,
cu părul prea voluminos
și inima de trandafir.

Sunt o lacrimă albastră,
căzută pe nisipul rece,
pe unda lacului ce trece
pe lângă inima sihastră.

Sunt un blestem, urgie,
pentru părinți săraci,
case pline de draci,
potop de nebunie.

Sunt un izvor de durere
ce curge toata viața,
seara și dimineața,
fără de mângâiere.

Sunt o piatră arsă,
pusa în cuptor.
Bun, nici de decor,
e culoarea ștearsă.

Sunt un vis nevisat
pentru mulți ce așteaptă,
mai e încă o treaptă
și pe tron am urcat.

Sunt o umbră sub soare
ce aleargă grăbită,
parcă e fugărită
de mii de picioare.

Sunt un fulger orbit,
săgetez în neștire,
poate scap de orbire
și rămân fericit.

Sunt o stea fără aripi,
dar atât de ușoară,
că vântul mă zboară
din lumea de patimi.

4.30.2009

Așteptare...

Îmi aștept iubita, puțin iritat,
De ce nu apare, dac-a spus că vine?
Așteptau și alții, au plecat,
Nu știu ce să cred, de-i rău sau bine.

Poate să mă sune, însă nu o face,
Gestu-i nu pot să-nțeleg,
Așteptarea ei nu îmi mai place,
Și mă întreb cu ce m-aleg.

Un bătrân mă vede, și zâmbește,
Însă eu, nu-i pot schița nimic,
Problema lui, nu mă privește,
Și nu mă-ncântă nici un pic.

-Îți aștepți iubita...și nu vine?
Replica fu dată, cu un zâmbet șters
-Domnule, problema mea, știi bine,
Poate-n altă parte parte ai de mers.

-Ascultă-mă, și eu aștept,
Dar, nu m-agit ca tine,
E altă așteptare, ce e drept,
Și orice-ar fi, tot vine.

-AtÂt de mult vă iubește!!!
Se pare că e o comoară,
Probabil, încă se gândește,
Ca așteptarea să nu doară.

-Nu e așa, nu cred că înțelegi,
Nu știi ce așteptare am,
Din ea, cu multe te alegi,
Nu valorează nici un gram.

-Nu înteleg nimica, cum așa,
Ce așteptare mai e asta???
Iubita, cât va-ntârzia,
Și cât de mare e năpasta?

-Iubita...vine când socoate,
Că am nevoie tot mai mult,
De altă viață, cum se poate,
De-aceea o ascult...

-Da...ciudat e acest om,
Idealist, chiar pare,
Vede mugurii din pom,
Și-i poate pune în mâncare.

Dar, ce iubită aștepta?
Dac-a plecat în grabă,
Iar gândul mi se lumina,
El...aștepta o babă.

Și-așa de fericit părea,
Ce fire plină de mister,
Cu-așa răbdare aștepta,
Căderea soarelui din cer.

Iubita-mi încă o aștept,
Dar, mai senin ca înainte,
Și inima ce bate-n piept,
O lasă fără de cuvinte.

-Îmi pare rău, iubitul meu,
A cam trecut, deja un ceas,
Să știi, mi-a fost atât de greu,
Până aici să fac vre-un pas.

Te văd senin, cum reușești??
După atâta așteptare...
-Iubito, nici nu te gândești,
Am învățat să am răbdare.

Când mă gândeam că o să vii,
Și inima-mi bătea mai tare,
Rupeam zăvorul deznădejdii,
Primind în suflet alinare.

-Așa iubit, nu-i nicăieri,
Cum te-am găsit în lumea toată?
Aș vrea ca azi, să fie ieri,
Să fii copil, eu să fiu fată...

-Iubito, încă nu-i târziu,
Să ne unim în rugul vieții,
Cu sufletul de-a pururi viu
În adierea dimineții...

4.26.2009

În pădure....

Zboară fluturi argintii deasupra tuturor,
Florile de pe câmpii prind a îngâna în cor.
Vântul cald adie lin prin văzduhul pământesc,
Și la umbra unui tei, doi vlăstari înmuguresc.

Două picături de apă, pe o frunză rătăcesc,
Un arici trece prin luncă, și frunzele-l fugăresc,
Veverița sare-n brațe cu o ghindă delicioasă,
Eu cutreierând pădurea, mă simțeam ca și acasă.

Am ieșit de dimineață, să mă-ncarc cu sănătate,
Plăcută călătorie, căci m-am bucurat de toate.
Însă, mai presus de toate, altceva m-a fericit,
E iubita-mi ce alături, în pădure a venit.

De câte ori?...a câta oară?

De câte ori, iubito, mi-e gândul tot la tine,
Mă plec în murmur trist și dorul mi-l ascund,
Și nu găsesc în lume vre-un alt bine,
Decât a ta lumină să pătrund.

Mă simt mai aproape, sau tot mai departe,
De blânda-ți chemare și glasul de zână,
Deschid a mia-oara-aceiași carte,
Și scriu de zor, iar vântul mă îngână.

Mă apropii de stele ca apa de maluri,
Îmi caut iubita prin norii de fum,
Încerc în zadar, și fac numai valuri,
Căci zâna pășește măreț pe alt drum.

Alerg după ea să-i ies în cale,
S-o readuc la viață din priviri,
Dau drumul din palmă, covor de petale,
Primesc alinare...covor de-amintiri.

Cutremur e-n lume, `n-întreg Universul
E tulbură apa, copacii sunt goi,
De sus mă privește, îmi admiră mersul,
Iar eu mi-amintesc când eram doi.

Frumoasa mea e cufundată-n zare,
Departe e de mine, departe sunt de ea,
Și freamătul din inimi e atât de mare,
Și boala de pe suflet tot mai grea.

De-ar veni o clipă să mă vadă,
Așa plecat, cu ochii albi de fum,
De-ar fi din cer o stea să cadă,
Chiar lângă mine, în mijloc de drum.

Gândesc că alta era viața,
Fără de chinul repetat,
Eram mai vesel dimineața,
Dacă tu n-ai fi plecat.

Se va întoarce, îmi șoptesc,
Într-o senină zi de primăvară,
Ea știe bine ce-mi doresc,
Și știe că apusul o să moară.

Sunt obosit de-acuma,
Mă-ntorc grăbit spre casă,
Văd tot mai deasă bruma,
Și ceața se tot lasă.

Așa în prag de seară, când cerul adormea,
Am coborât din pat și am ieșit afară,
Din bolta cea senină mă privește ea,
Și mă întreb șoptit...a câta oară???

4.22.2009

Strada nemuririi

Merg pe strada nemuririi,
cu piciorul dezvelit,
văd în față trandafirii
și în spate totu-albit.

Merg încet, privesc în jur,
lucruri mari și minunate,
cerul pare mult mai pur,
stelele mai luminate.

Oamenii sunt transparenți,
vezi prin ei ce n-ai văzut,
ochii mi-au privit atenți,
căci vedeam ce au făcut.

Ce mai stradă e și asta?
trec pe-aici ca prima oară,
trebuia să-mi iau nevasta,
să vadă și să nu moară.

Este strada nemuririi,
cum de am ajuns aici?
merg pe treptele iubirii
am pe tălpi numai furnici.

Frumoasa îmi e acasă
să mă întorc după ea?
inima nu mă lasă
s-o las singură așa.

Dar de plec, s-a dus cu viața,
făr`de moarte și durere.
-Ce rost are dimineața,
fără a ei mângâiere?

Nu-mi trebuie nemurire,
dacă nu sunt lânga ea,
nu-mi trebuie strălucire,
dacă nu am steaua mea.

Și Pământul e o casă,
dacă știi să viețuiești,
și iubirea e frumoasă,
dacă știi cum să iubești.

Și cerul e mai senin,
și florile sunt mai vii,
dacă sufletul ți-e plin,
de lumina ce-o deții.

Cred că e frumoasă viața,
dacă știi să o trăiești,
de îți e senină fața,
când la bine te gândești.

4.21.2009

Nebunie...

Am pus o cană cu lacrimi la fiert,
să văd câtă sare se-adună.
Am încercat toți oamenii să cert,
să văd ce o să spună.

Apa din cană s-a evaporat,
în ochi îmi intră sarea.
Lumea pe care am certat,
îmi suflă lumânarea.

Stea sau floare(călătoare)?

Toate stelele au nume, dar a mea nu are,
Asta pentru că arată și a floare,
Neștiind de-i floare sau e stea,
Mă rezum să-i spun: iubita mea!

Stelele privesc de sus mica noastră lume,
Eu văd pe cer strălucind steaua fără nume,
Toți mi-au spus că seamănă c-o floare,
Dar eu cred că e stea călătoare.

Pe Pământ venind a poposit în grădină
Și peste tot a răspândit culoare și lumină,
Florile către lumina îndată au venit
Și de lumina stelei s-au unit.

Iată de ce seamănă și cu o floare,
Dar nu o floare oarecare,
Cea mai frumoasă din grădină
Și cea mai plină de lumină.

4.20.2009

Verde...

Verdele ăsta-mi scoate ochii din orbite,
Mă face să par tânăr, ca un vlăstar,
Am mai văzut priveliști osebite,
Dar asta mă surprinde iar și iar.

E un verde ce curge prin mine,
Ca un râu de munte cristalin,
Și mă simt atât de bine,
În aste locuri când revin.

A început să-mi placă să fiu verde
Și hainele-mi sunt verzi pe mine,
Acum iubita de mă pierde,
Unde e verde-n grabă vine.

Au început să-mi placă animalele,
Sau ele m-au plăcut
Când mi-am dat jos sandalele,
Toate din iarbă m-au văzut.

Poate par o iarbă mai gustoasă?
Sau și ele s-au îndrăgostit de verde?
Acum, când mă întorc spre casă
Un verde printre gânduri se revede.

4.17.2009

Stropi în noapte

Plouă...e atât de rece,
Copacii stau supuși și apa curge
Iar fiecare clipă care trece,
E ca un strop ce pe pământ se scurge.

Atât de multă apă se adună
E tot orașul cufundat în ploaie,
Și tot așa, sub clar de lună,
Mă scald în lungile șiroaie.

Nori negri stau deasupra mea,
Sunt negri de-ntuneric sau de fum,
Priveam cum soarele dormea,
Pe ea cum aștepta în drum.

Atât de mică, tremurândă,
Stătea în ploaie, făr-umbrelă,
Așa de udă și plăpândă,
Pictată-n alb cu acuarelă.

Pe cine aștepta afară?
Desculță, despletită...
Așa în prag de seară,
În apă oglindită...

Frumoasă e și pură,
Un trandafir alb cu albastru,
Calcă ușor prin iarba dură,
Privește lung pe cer la astru.

A început s-alerge,
Și fuge ca nebuna,
Apoi, ca melcul merge,
Și iar privește luna.

Aș vrea să merg spre ea
Dar dacă o să fugă?
Priveam cum alerga...
Și înălțam o rugă...

Dă, Doamne, să mă vadă,
Și să nu fugă-n noapte,
Ce bine-ar fi să creadă
În ale mele șoapte...

Și fata cu tălpi ude,
La mine a venit,
Dar plouă...nu m-aude
Și cred că a răcit.

O duc în casă să se-usuce,
Să-i fac un ceai și să vorbim,
Dar nu credeam că se va duce,
Că am ajuns să ne iubim.

4.07.2009

Am trecut pe lângă casa ta...

Am trecut pe lângă casa ta,
Și am văzut lumina stinsă,
Doar luna, cerul lumina...
Ca o făclie neaprinsă...

Am vrut să dau cu o piatră în geam,
Să te trezești și să mă chemi la tine,
O cucuvea, tremurând, sus în ram
Simțea mai bine decât mine...

Au rămas numai cuvinte...

De ce uitat-ai neamule?
De sfintele-ți morminte,
De ce căzut-ai ramule?
De ce-au rămas numai cuvinte...

De ce plecat-ai graiule?
Odată cu făuritorul...
Ce-ai făcut, poporule?
De ce-ai încurajat omorul...

De ce căzut-au stelele?
Din cerul României...
De ce venit-au grelele?
În munții Latiniei...

De ce-s copacii tot mai goi?
Și mințile...
De ce în loc de soare, ploi?
Fierbințile...

Lângă un plop bătrân...

Cine n-ar auzi strigătul tău,
Ce din mormânt te scoală,
Sau te-adoarme...
Te vindecă de boală...

Cine n-ar privi, o clipă amețit,
La umbra ta cea noua...
Eu tulburat, te văd venind,
Dar vad și cerul, plouă...

Cine n-ar plânge-n hohot de-ar să vadă,
O mândră fată îmbrăcată-n albă,
Lângă un plop bătrân...
Fără de salbă...

Ai grijă, fiul meu...

Să nu te lași mințit,
De gura ce zâmbește,
Nici, repede-adormit,
De ochiul ce clipește...

Nu fi naiv, copil de țâță!
Nu crede orice răutate,
De-abia-i ieșit din grădiniță,
Și păcălit ai fost de toate.

Nu te lăsa sedus de moarte,
Cu buze dulci te va chema,
Dar mai pe urmă-o să te poarte,
Cu rânjet mat, în lumea sa.

Ce lume înnegrită...
Tăciuni în ochii ei,
Lumina omorâtă,
Doar diavolești scântei...

Frumoasa cu dulci buze,
Îndată s-a topit...
înconjurat de spuze,
Amurgul a sosit...

Tu strigi, dar nu te-aude,
Nici marea și nici cerul,
Doar suflete zălude...
Îți nimicesc misterul.

E mult mai grea povara,
Când știi că se putea...
Acum se scurge ceara,
S-a zis cu viața ta...

Tac...

Tac...
Precum tace piatra, când e cioplită de zidar,
Tac...
Cum tace grâul, în casă la morar.

Tac...
Cum tace melcul, când îi cânți la ureche,
Tac...
Cum tace soțul, fără pereche...

Tac...
Cum tace ecoul, când e mut
Tac...
Cum tace trupul, în locaș de lut.

Tac...
Cum tace pruncul, alăptat,
Tac...
Cum tace lemnul, într-un ungher uitat.

Mă rog cu ochii deschiși

Mă rog cu ochii deschiși,
Vreau să văd cerul...
De ce i-aș ține-nchiși,
Când nu văd adevărul?

Țin ochii larg deschiși,
Deși, cuprinși de lacrimi,
Sunt viu, iar tu muriși,
Pe cruce, grele patimi.

Nu vreau sa îi închid,
Mi-e teamă c-ai să treci,
Și inima-mi deschid,
Ca să nu pleci în veci.

Vreau să te văd, Isuse,
Cât ochii n-am închis,
Ce bucurii nespuse,
Ne-așteaptă-n Paradis.

Să fiu singur

De câte ori am încercat,
Să fiu cu mine, singur,
Dar niciodată m-a lăsat,
Glasul mamei...

Din tinerețe mă ascund,
În locuri pustiite,
Dar și acolo mai pătrund,
Lacrimi de iubite...

M-am îngropat până la brâu,
Să nu mă vadă alții,
Dar mă cuprinde glas de râu,
Și toți copacii, nalții...

M-am îngropat până la gat,
Și-am spus:acuma voi fi singur,
Pământul stigă: doar atât!
Dincolo e nesigur...

Mi-am spus,
dacă nesigur e Pământul,
Acolo e scăparea,
Dar a rămas cuvântul,
Vin mulți cu lumânarea...

Știi ce e iubirea?

Puiul mamei,
Știi ce e iubirea?
Cu siguranță, spune puiul serios,
Știu că iubirea e ceva frumos.

Fătul mamei,
Știi ce e iubirea?
Nu prea mai știu, măicuță,
E ca și cum alergi după o fată prostuță.

Feciorul meu,
Știi ce e iubirea?
Mamă, numai tu știi,
Și eu mă chinui să învăţ de la copii.

E viscol...

E viscol pe stradă,
Şi fulgi adunaţi în grămezi,
Cuprinsă e lumea,
De primele zăpezi...

Am ieşit în stradă
Să prind un fulg în mână
Şi am văzut pe mama,
Căruntă şi bătrână...

E viscol şi furtună,
Copacii se pliază...
Ca teancul de hârtii,
Şi mama lăcrimează.

E viscol paranoic,
Şi n-o mai văd pe mama,
E ninsă pân-la umeri
Şi albă-i e năframa.

E viscol pribegind,
Pe mama o dezgroapă,
O caut cu privirea,
O lacrimă pe-o pleoapă...

4.03.2009

Mă rog pentru tine

Mă rog pentru tine în noapte
să-ți fie mai neted pământul,
și-odată cu grelele-mi șoapte
pașește statornic cuvântul.

Mă rog să ai liniște și pace,
să nu mai plângi ades pe-nserat,
să știi să faci, cum toată lumea face
din casa inimii măreț palat.

Mă rog ca zbuciumul clipei trecute
să nu te întristeze-atât de mult,
deși speranțele-s pierdute
când ți-este greu, eu te ascult.

Mă rog să nu te doară-n piept,
atunci când aerul e gaz,
privesc la tine, îți spun drept,
mai dă-mi o clipă de răgaz.

Mă rog să pot veni la tine,
acum, cât încă nu-i târziu,
să pot să răsădesc un bine,
care să crească, pururi viu.

Privesc la steaua mea...

Iar mă uit la stele, cu ochi tulburători,
mi-e dor de glasu-ți cald, de chip senin,
privesc în brațe-mi buchete de flori,
și mă întreb de ce cocorii nu mai vin.



Ca un lup, când e lună plină privesc,
dar să urlu nu pot, aș trezi și morții,
doar pleoapele-mi abia clipesc,
privind imensitatea boltii.



Am zărit o stea călătoare pe cer
și am vrut să alerg după ea,
dar parcă, cu lanțuri de fier,
sunt prins de lumea mea.



Mă lupt cu mine însumi, ca un leu,
încerc să mă rup de Univers teluric,
dar știu că bunul Dumnezeu,
mă vede ca pe-un puric.

Atât de mic sunt, dară,
îmi pasă de o stea,
care cu mult întrece,
nimicnicia mea.

Călătorind prin nori și galaxie,
steaua de sus, în gânduri mi-a rămas,
deși, provoacă nebunie,
la ea mi-e gândul, ceas de ceas.

3.27.2009

îmbrațișarea destinului

Raze de soare inundă pământul,
potop de lumini și covor de petale,
până acum, era doar cuvântul,
acum, se-mplinesc așteptările tale.

Nu-i altă zi mai minunată,
decât acum, când inima e nouă,
lăsați să vadă lumea toată,
cum se împarte ceru-n două.

Vad dragostea plutind în jur
și nori de zâmbet parfumat,
mireasa albă, totul pur,
iar prințul, rege în palat.

Văd lume fericită-n zare,
văd mame-n lacrimi cufundate,
este o zi de sărbătoare,
se vede armonia-n toate.




Tot o să scriu...

Tot o să scriu, orice-ar veni,
cutremure, și ciumă...
când nimeni nu m-o prețui
m-or îngropa în humă.

Cum pentru prunc e mama,
așa mi-e scrisul drag,
cum pentru poză, rama,
cum casa pentru prag.

Chiar de-mi vei arde cartea
și-o vei călca în stradă,
nu-mi vei aduce moartea
sunt alții, să mă creadă.

Cum ți-este sete vara,
de apă de izvor,
așa, când vine seara,
prin poezie zbor.

Sunt mut, fără suflare,
dac-am uitat cuvântul,
aprinde-o lumânare,
când părăsesc pământul.

3.26.2009

"Cei patru clasici"

Ca patru vânturi de la răsărit

Au împânzit pământul țării

Și dragoste de carte, ca de mamă

În suflul de poet, în suflet de român.

Ne-au intrat în casă și în gând

Ca florile-n grădină și ca fulgii iarna

Am cunoscut lumina prin cuvânt

Și murmurul mulțimii adormite.



Un Eminescu ne-a rămas în suflet

Un Caragiale-n fapte și-n vorbire

Un Creangă în conviețuire

Și-un Slavici reflexiv și enigmatic.



Am cules de pe ale cărții petale

Polenul dulce al cuvântului frumos

Am luat din versul grațios

Fărâme și cioburi de viață nouă.



Ne-am tot privit în oglinda lor

Să știm dacă ne îndreptăm către bine

Sperăm că Domnul ne va ține

Să cugetăm asupra nemuririi.







3.08.2009

Cadoul

Am mers o zi întreagă prin grădină
sunt plin de iarbă prin papuci
am așteptat norii să vină
am așteptat să vii, dar te duci.

am cautat în toată grădina
trandafirul cel mai pur
până am găsit lumina
și un suflet dur.

Te-am văzut în oglinda apelor,
ca o umbră blândă surâzând,
dar a venit pe cer un nor
și ape tulburi...eu plângând.

Mi-am spus: un dar te va schimba,
ar face cerul mai ceresc,
iar darul îl voi căuta,
până înnebunesc...

Primește-mi inima, e-a ta,
căci numai tu îi poruncești,
și orișice s-ar întampla,
trăiesc...dacă trăiești.










3.06.2009

SĂNĂTOS?

O flacără arde mocnit,
Afara e vânt, bântuind,
Acasă încă n-ai venit,
Și-adorm cu focu-n gând.

Mă arde, mă topește,
Mă face tot mai negru,
Adrenalina crește,
Dar, nu mai sunt integru.

O mână e în apă rece,
Și alta e în clocot,
Durerea nu îmi trece-
Se-aude doar un hohot...

E un picior la amanet,
Și altul amputat,
Fiind atras ca un magnet,
Rinichiul l-am donat.

Dar sănătos sunt, sincer!
Ascultă-mi cuvântul...
Mi-a spus-o chiar un înger,
Când părăseam pământul.

3.03.2009

Poetul...

E tot mai obosit, și mai schimbat,
E trist că lumea nu-l ascultă,
Atâtea patimi a purtat,
Și-nțelepciune-atât de multă.

A fost oglindă pentru mulți,
A fost și carte, și psaltiră,
Iar dacă stai să îl asculți,
N-o să întrebi de ce te miră.

El are lumea lui, și alte gânduri,
Un alt pământ, și altă limbă,
Îți scrie tot mai multe rânduri,
Dar ție gândul ți se plimbă.

Ar vrea să vadă Paradisul,
Să-l dea la toți spre bucurie,
Dar până se-mplinește visul,
Salvează minți de nebunie.

Poetul e poet, de când e cerul,
Când toată lumea râde, el va plânge,
Și nu se va găsi misterul,
Deși vor fi urme de sânge.

2.26.2009

Ești român cu-adevărat?

Ești român în tot ce faci?
Chiar ai sânge de latin?
Oare ți-s strămoșii daci
Sau graiul îți e străin?

Crezi că bravii luptători,
Au cântat degeaba-n luptă?
Ca ai mamei bravi feciori
Să aibă camașa ruptă?

Că furtuni în ape-au fost,
Ca să-ți fie iarba, iarbă,
Toate au avut un rost,
Însă astăzi, lume oarbă.

Ai uitat că-i plin pământul,
De sânge viu, de bravi ostași?
Iar ție ți-a rămas cuvântul,
Dar l-ai urât, și îl uitași.

Ești român cu-adevărat?
Sau pretinzi a fi latin?
Numele îți e pătat,
Dacă graiu-ți e străin.

În doi...

Sunt ca doi fulgi veniți din cer,
Ca două picături de miere,
Ea-plină de mister,
El-plin de mângâiere.

Sunt unul pentru altul,
Ca ochii pentru orb,
Și străbat înaltul,
Când din priviri se sorb.

Ea fără el-durere,
Furtună-n asfințit,
El fără ea, fără putere,
Și fără soare de privit.

Dar, împreună sunt iubire,
Sunt minunate amintiri,
Îi văd plutind de fericire,
Trăind doar nobile simțiri.

Privește-i doar o clipă,
Ca murmur de izvor,
Cum stropul se-nfiripă
Și norii cântă-n cor.

Toți le cântă și-i iubesc
Și buchete de speranță
Iară eu le dăruiesc,
În ceruri o vacanță.

Am cunoscut frumosul,
Privind la voi cu drag,
Sublimul, grațiosul
Vi le aștern în prag.

În inimile voastre,
Au răsărit cântări,
Se-nalță pân' la astre,
De dragoste chemări.

Și Îmi doresc ca luna
Să vină când e greu,
Și să vă dea cununa
Spre-a vă iubi mereu.

pentru Tzitzi și George

Vreau să cumpăr pace...

Am fost mai ieri, la piață
Să cumpăr niște pace,
Am fost privit în față,
De lume care tace.

Toți tac și dau din umeri,
Parcă n-ar ști ce-i pace,
Mulțimea să o numeri,
Cum plânge și cum zace.

Le-am spus că dau mulți bani,
Pentru puțină pace,
Dar îmi promit de ani
Că pace se va face.

Le-am zis că vreau acum!
Măcar puțină pace,
Că sunt sătul de fum,
Și lume care tace.

Dar n-am găsit niciunul,
Să-mi dea un semn ce-mi place,
Se trage iar cu tunul,
Eu vreau să cumpăr pace.

Văd umbre...

Văd umbre în lumină,
Și-n al tău suflet pete,
Văd noapte în grădină,
Și florile-n regrete.

Văd spini în talpa-ți rece,
Și zgomot în biserici,
Văd timpul care trece,
Fantome printre clerici.

Văd ciumă în pustiu
Și jertfe alergând,
Doar morți, nici unul viu,
Văd clocotind în gând.

Văd săbii frânte-n luptă,
Și ziduri dărâmate,
E și nădejdea ruptă,
Doar umbre animate...

2.21.2009

Un suflet tot mai rar

O văd coborând scările cerului înstelat,
cuprinsă de valuri de zâmbet și pace,
o clipă privești și rămâi fermecat,
până și soarele...vede și tace.


E cea mai suavă, e pură ca pruncii,
e plină de taine, mister și miracol,
e suflul curat, e floarea luncii,
viața ei însăși, e un spectacol.


Iubește frumosul, trăiește lumina,
clădește pe inimi, dansează pe lacrimi,
și mult îți dorești să colinzi grădina,
alături de ea, zburând peste patimi.


E dulce ca mierea și unică în lume,
prin zâmbetu-i fin, și chipul de zână,
fiori mă cuprind, când aud al ei nume,
și-n alte zări plutesc, de-o țin de mână.


Aș vrea să-i număr pașii spre iubire,
să-nvăț să zbor așa cum zboară ea,
să pot cânta de fericire,
să fiu al ei, să fie-a mea.


Nu poate nimeni să adune,
toți fulgii dragostei în casă,
nu-i nimeni ca să poată spune,
că-i alta-n lume mai frumoasă.


Aș vrea ca păsări să îi cânte,
să-i țese iarba un covor,
și soarele să o alinte,
să-i spună cât îmi e de dor.


din suflet, Danei.





2.20.2009

Un prieten...

Azi am cunoscut un alt cer,
o persoană plină de mister.
Am văzut curcubeul înțelepciunii,
și vorbele ce îmi spuneau străbunii.

Un prieten e ca lumina pentru orb,
ca pana neagră pentru corb,
niciodată un prieten nu te lasă,
fiind la el, ești ca la tine-acasă.

Niciodată nu te uită un dușman,
un prieten e același an de an.
Poți să uiți de a ta mamă?
n-o sa uiți de el ,cu bună seamă.

PenTru fratele meu, Riad Awwad.

2.14.2009

Oare ce scriu citi-vei?

Oare ce scriu citi-vei, măcar în grabă?
Oare vei cugeta, sau vei fugi de scris.
Poate vei întreba, nu am o altă treabă?
Nu pentru mine scriu, ci pentru tine-am zis.


Oare îți va păsa de vorbele rostite?
Oare vei înțelege misterul prins în ele?
Căci pentru-a mea vorbire-au fost plătite,
Clipe de aur și doruri de stele.

Și pana nu se va opri din scris,
Nu va cruța nici timpul care trece,
Căci viață a avea, cum mulți au zis,
E să fii cald, când totu-i rece.

Dar dacă-mparți căldura tuturor,
Te vei răci puțin câte puțin,
Și viața capătă un alt decor,
Când de lumină sufletu-ți e plin.

Oare citi-vei ce ți-am scris?
Mă-ntreb când ziua-i pe sfârșite,
Mă pot întoarce doar în vis
Să văd de-ți mai aduci aminte.



Fericire...oare?

De multe ori mă-ntreb ce este fericirea,
Dacă e-atât de tandră ca iubirea,
Dacă sunt fericit, am parte de orice?
Iar dacă nu-i așa, de ce nu e?

Poți să cunoști fericirea, să vorbești despre ea,
Doar dac-a poposit și-n viața ta.
Iar dacă n-a venit, așteapt-o, poate vine,
Atuncea vei gusta, adevăratul bine.

Te-ntrebi de ce au alții, de ce la tine nu?
Învață de la păsări, ce-ai auzit acu',
Și uită-te la ele, cum liber le e zborul,
Și asta-i fericirea, și ăsta le e dorul.

Poți fericit în viață să fii de ești iubit,
Poți fericit a fi, de-n toate-ai izbutit.
Poți trepida de fericire, de ești întreg,
Și fericirea ta, nu eu ți-aleg.

Depinde ce aștepți, ca să-ți ofere viața,
Dacă bogat te vezi, când vine dimineața,
Sau dacă sentimentul îl poți trăi oricând,
Din fiecare clipă, să scoți măcar un gând.