modernism servit la tavă

să treci la modernism
că asta se caută
încearcă să gândeşti
în versuri albe

chiar dacă totul e gri
în jurul lor
şi în jurul tău

renunţă la catrenele
ce fiori produceau
odată

acum critica s-a schimbat
şi cu ea
şi lumea toată.

când vorbeşte sufletul

Eminescu,
teiul a albit.

Lacrimile tale
îngheaţă
în drum spre pământ?

Că de-o săptămână
tot cad cristaline,
şi albe ploi
de fulgi,
amintindu-şi de tine...
sau tu, amintindu-ţi de noi...

Teiul e alb,
semn că
darul tău a fost primit
de fiecare ramură.

Dar noi?
Cum păstrăm
legătura cu tine,
prin revelarea naturii,
prin tăcerea noastră?

De la tine am învăţat
că atunci când
trupul e învăluit
de tăcere,
vorbeşte sufletul...

poţi scrie despre Dumnezeu fără să te întâlneşti cu Satan?

acum când scriu despre Dumnezeu
două forţe nevăzute se luptă cu mine
simt capul tot mai greu...
şi că ar trebui s-o las pe mâine.

când scriu că Dumnezeu e bun şi milos
că el îmi dă totul şi mă păzeşte,
stiloul îmi cade pe jos
şi sângele mi se răceşte.

simt cum cel rău se împotriveşte,
căci mâinile îmi tremură spasmotic,
cerneala, parcă se topeşte...
luminile se-aprind haotic!

ceva mă îndeamnă să scriu
deşi, e-ntuneric afară
am toate şansele să rămân viu,
ori să fiu găsit mort în cămară.

în noaptea asta neagră m-am decis,
voi scrie despre Dumnezeul veşnic!
să-l văd pe Diavolul ucis
în mână cu un sfeşnic...

de ce l-am provocat...?
mi-e rău şi simt ceva în mine
cred că Dumnezeu a luptat,
căci acum, ma simt mai bine.

gândurile

mă doboară.
pur şi simplu mă fac
să plâng pentru lume,
nu mă lasă să dorm,
visând ceva, anume.
mă ridică sus
apoi mă coboară,
când mi-e dor de pian
cânt la vioară.

îmi determină viaţa.
iau decizii pentru care
regret mai târziu
mă întreb, cum de mai sunt viu,
dacă mai vine vreo încercare.
de seara şi până dimineaţa
îmi întunecă faţa.

gândurile mele.

alt Crăciun

alt Crăciun umple inimi cu pace
şi preschimbă necazu-n fericire
fără aceste momente, ce ne-am face?
suntem fiinţe ce avem nevoie de iubire.

Împodobeşte, mamă, bradul verde
şi cântă-ne colinde de Craciun
dar...pe zăpadă umbra ţi se pierde
şi-n loc de colinde lacrimi se pun.

mamă, ai uitat să ne-nveţi să-mpodobim,
şi-n loc de beteală, am pus rochia ta
ne adunăm lângă brad şi vorbim,
că alta era viaţa, de ne spuneai că vei pleca.

în loc de bomboane, am pus struguri
din cei culeşi de pe al tău mormânt
deşi în via noastră ară pluguri,
noi nu trăim doar cu pământ.

împodobeşte, mamă, bradul verde
cu lacrimi căzute din cer
ştim că acolo sus, Dumnezeu ne vede,
şi pietrele crapă de ger.

visele din '89

iată că au trecut 20 de ani
am visat că vom fi liberi
că vom avea mai mulţi bani.

am visat că vom avea copii
care se vor bucura de libertate
dar, cei care am rămas vii
trăim altă realitate.

cu toţii ne doream o schimbare
şi pentru asta am ieşit în stradă
însă acum tot sufletul ne doare
că cei ce au murit nu pot să vadă.

poate e timpul pentru o nouă revoltă
nu merită sânge pământul albit
ne aşteptăm la o neagră recoltă,
dar vom primi ce am sădit.

aceleaşi probleme

aceeaşi durere de cap te doboară
şi patul se pare atât de rigid,
din cer, nici îngerii nu mai coboară
să stingă lumânarea unui morbid.

aceeaşi maşină un tânăr zdrobeşte
şi-l lasă pe viaţă uitat într-un cămin
şoferul e liber, nu se vorbeşte
toţi tac şi zic: Amin!

acelaşi judecător îţi aruncă sentinţa
condamnat pe viaţă, e-o alternativă
şi oricât de mare ţi-e credinţa
tot pluteşti ca lemnul în derivă.

acelaşi doctor te operează
din banii cerşiţi la metrou,
iar dacă rana sângerează
primeşti un bisturiu cadou.

acelaşi popor, cu-aceleaşi probleme,
răbdăm pe pământ sau răbdăm sub pământ,
dacă de Dumnezeu cineva se mai teme
încă mai avem de spus un cuvânt.

despre zăpadă

oare fulgii de nea
când se topesc,
au încredinţarea
că vor deveni
iarăşi fulgi,
iarna următoare?

există vre-un criteriu
de selecţie,al particulelor
de apă,
ce vor deveni fulgi?

si molecule din apa de izvor,
şi din băltoaca
de pe marginea străzii,
intră în componenţa,
albei zăpezi?

un fulg mi s-a topit
în palmă,
de emoţie, de frică
sau...de-abia aştepta
să devină iar...apă.

copiii nimănui

suntem copiii nimănui
mereu murdari, hoinari în noapte.
nu vom şti niciodată cui
să mulţumim pentru aceste fapte.

copii ai străzii principale
slăbiţi şi goi, cu mâinile-ngheţate
dormind adesea prin canale
prin scări de bloc, uitate descuiate.

copii născuţi degeaba pe pământ
să moară înainte de treizeci,
afară-i dezastru, şi bate un vânt
cântând melodia de veci.