A.B.

A.B.

5.29.2009

Cutremur

S-au topit statuile de ceară,
ce tronau în capitală,
toate-au dispărut aseară,
ca un suflet plin de boală.

S-a crăpat asfaltul de pe străzi,
gropi adânci prin tot orașul...
oamenii stau adunați grămezi,
pe unde i-a răpus vrăjmașul.

Totul este deformat, și parcul Cișmigiu,
adăpostește-acum ruine,
n-a mai rămas un suflet viu,
parcă-i mai bine...

Jocul cu focul

Am în mână o bancnotă care,
arde răspândind nepăsare...
Fumul emanat coboară în jos,
pe scară, către iadu-ntunecos.

Și fumul banilor arzând,
cheamă stafii ce vin cântând,
ce mă atrag spre lumea lor
cu morți în flăcări drept decor.

5.27.2009

Disperare...

E dimineață rece,
și păsările țipă,
durerea nu îmi trece,
totul s-a dus de râpă.

Prin parc adie vântul
copacii se-ncovoaie,
și tremură pământul,
sătul de-atâta ploaie.

În oglinda apei călcate în picioare,
văd umbra mea tăcută, cum moare...
Piciorul calcă apa și chipul meu se duce,
însă,în schimb, în apă, apare neagră cruce.

5.26.2009

Coriolan

În Roma glorioasă, nu bate vânt de-nfrângeri,
întregul vast imperiu, e apărat de îngeri.
Se-ntinde cât apusul, imensul cerc de foc,
și stăpânește totul, în orișicare loc.

Cu minți iluminate, și-a câștigat trofeul,
și iată,toata urbea, își proslăvește Zeul.
Dar toată măreția nu e decât o ceață,
când cei din jurul tău, te urmăresc cu greață.

Când tot ce faci stârnește și ură și dispreț,
când pentru toate astea a fost plătit un preț,
te smulgi din rădăcină, din locul păcătos,
și zbori către lumină,către alt loc frumos.
-------

Coriolan se luptă cu gândul de-a pleca,
din țara ce-l crescuse, și nu-l mai suporta,
de ce într-o clipită, mai toate s-au schimbat?
prietenii și frații, aproape l-au uitat...

Din Zeu al oștilor romane,ce sfarmă tot ce e-mpotrivă,
cârmuitor fără prihană, acum plutește în derivă.
-Nu vreau să îi mai văd vreodată, călăi ai omenirii,
mi-au ruinat prezentul, mi-au pus otravă firii!
Las totul în urma pașilor grei,
Și jur, mă voi întoarce, dar cu un alt temei.
-----

Coriolan se duce ca gândul peste zare,
și-n tabără la volsci, capătă întremare.
Aici primit regește, își varsă amintirea,
și setea de război, i-întunecă gândirea.

-Acuma, volsci, să curgă tot vinul din pahare,
în față ne așteaptă victoria cea mare,
căci frați acum îmi sunteți, chiar și mamă,
și vom străpunge totul, romanii mai cu seamă.

Nu-mi pasă de mulțime, nu-mi pasă de popor,
să îmi răzbun vrăjmașii, cu asta sunt dator!
Asta e izbăvirea, și asta mi-e sortit,
căci când le-am fost alături, ei nu m-au prețuit.

Volscii în gând tresaltă, uimiți de alianță,
de gândurile sumbre, se-agață o speranță.
Hai să pornim la luptă, să doborâm romanii!
se aliniază-n rânduri, cu entuziasm dușmanii.

Însă în sinea lor, cuvinte își grăiesc,
Coriolan e vulpe, de el mă îndoiesc,
dacă și-a vândut țara, cea care l-a crescut,
cu-atât mai mult dușmanii, cu care s-a bătut.

Dar, neavând soluții pentru a se lupta,
urmează generalul, și prind a-l aclama.
O luptă se pornește, romanii cad loviți,
Coriolan triumfă, romanii-obidiți.

Armata cea de foc, acum se mistuiește,
și setea răzbunării, apocaliptic crește.
Spre Roma se îndreaptă să ardă tot ce-i viu,
să schimbe în pustie trecutul străveziu.
----
O mamă șterge lacrimi, căzute pe-nserat,
de ce-a plecat, hainul, singură m-a lăsat...
De ce-și trădează țara, de ce e ipocrit?
Ce rost în viața asta, pe lume a venit...?

Nu-mi este fiu, ci e, dușmanul cel mai mare,
vine ca să distrugă, și mame și fecioare,
și Domnul să mă ierte, mai bine ca să moară,
decât să-și vândă țara, cămin, odinioară.

Senatul e în clocot, și spaima se zărește,
pe frunțile-ncrețite, sudoarea șiroiește.
Trebuie să luptam!dar este imposibil,
Coriolan în luptă, e-aproape invincibil.

Veturia e cheia, ea-l poate domoli,
s-o implorăm pe dânsa, poporul a sluji.
Acestea fiind spuse, Veturia primește,
și către fiu în cale-i cu lacrimi pornește.

Știind că pentru țară se va sacrifica,
mai mândra se grăbește, poporul a-l salva.
----

Armata avansează, și iată e la porți,
iar viitorul Romei, e parcă tras la sorți.
Veturia se-avântă în hoarda de dușmani,
privește cu dispreț, fețe de tirani.

Coriolan o vede, și-i vine-ntâmpinare,
Veturia îl plânge, el cade la picioare.
-Cum să te pot privi în ochi, copilul meu,
când tot ceea ce faci, urât de Dumnezeu!!!
Cum îți trădezi poporul, țara ce te-a ținut?
Cum să ridici toporul spre cei ce te-au crescut???

Cum să-ți omori măicuța, să-ți lași copiii singuri?
Să cânte moartea-n negru, prin codri și prin crânguri.
Coriolan, atâta, am avut de spus,
și iată că viața îndată mi s-a dus...
Se prăbușește tragic, pe câmpul înverzit
Coriolan, odată cu dânsa a murit.
-----------------------------------

Și groaznic sângerează, chiar volscii l-au lovit,
ca să nu-i nimicească, cum mama i-a vorbit...
Coriolan se stinge, sub trupul lui de lut,
se-adună sânge negru, la morți spunând ”Salut”!.

E greu să mori în luptă ucis, nu de dușmani,
de propria-ți armată, de proprii-ți tirani,
trădarea te sugrumă, te scuipă și te-acuză
te bagă în pământul acoperit de spuză.

5.23.2009

Călătorie spre casă...

Călătorie plăcută, îmi șoptesc trecătorii,
mă apropii de casă, se arată zorii,
casa e pustie, poarta e căzută,
și de mult stăpâna nu a fost văzută.

Negru e în suflet, negri sunt pereții,
negru e pământul,unde zac părinții, bieții,
nici un mesaj nu-mi lăsară,la sfârșit de viață,
au pierit și, iată,m-au lăsat în ceață.

Mi-a rămas doar casa, plină de tristețe,
toate te îndreaptă către bătrânețe.
Vreau să-mi văd părinții, pentru ei trăiesc,
am venit acasă, dar o părăsesc...

5.21.2009

Prin fizică orice...

Cum poți afla misterele din Univers,
cum să găsești rezolvare la toate,
întreaga enigmă se află din mers,
prin fizică orice se poate...

Rațiunea omenirii adunată,
să lumineze mințile opace,
nimic nu e ce-a fost odată,
prin fizică orice se face...

Cărare către absolut,
neînțeleasă între gloate,
toate își au un început,
prin fizică orice se poate.

Cu Newton,Pascal și Ampere,
am preschimbat viețile toate,
lumea e plină de mister,
prin fizică orice se poate.

5.14.2009

Am cântat plângând...

Am cântat întâia oară, plângând,
Când mama mă născu oftând...
Am cântat în fiecare zi apoi,
Până m-am făcut vioi...

Am cântat a doua oară, plângând,
Când mama plecase în mormânt...
Am cântat în fiecare zi apoi,
Că mama se va-ntoarce pe la noi.

Am cântat a treia oară, plângând,
Mi-am văzut iubita lăcrimând...
Am cântat în fiecare zi apoi,
Și am trecut de vânt și ploi...

Am cântat a patra oară, visând,
Că mama ieșise din mormânt.
Am cântat în fiecare zi apoi,
Sper, cântecul să ajungă la voi.

Incolor...

Curge timpul ca nisipul din clepsidră,
Oamenii aleargă către infinit,
Nimic nu mai are colorit,
Și demult uitat e corpul de hidră.

Copacul de ieri e mai trist decât piatra,
Și florile parcă răsar incolore,
La marginea străzii stau două minore,
Lăsând în urmă pustie vatra.

Ploile cad din cer tot mai rar,
Și parcă culoare de humă revarsă,
Căzând pe suprafața ștearsă,
Udând-o parcă, în zadar.

Cadavre de fier au umplut Universul,
Te-mpiedici de zgomot și fum îndoliat,
Culorile din poze s-au împuținat,
Și, de asemenea, s-a stins și versul...

5.13.2009

Privește...ce vezi întâia oară?

Privește cerul...ce vezi întâia oară?
eu văd o pasăre ce zboară...
și nu se oprește...
până când cerul nu se sfârșește.

Privește luna...ce vezi întâia oară?
eu văd o tânără fecioară...
cu o candelă în mână...
luminând Planeta bătrână.

Privește soarele...ce vezi întâia oară?
eu aș privi, dar ochiu-o să mă doară,
că soarele-i un cerc de aur arzător,
ce-mi arde ochii-ngrozitor.

Privește la tine...ce vezi întâia oară?
eu văd un om ce o să moară,
la fel cum alții au murit,
și nimeni nu i-a prețuit.

Privește la mine...ce vezi întâia oară?
eu văd un chip ce se-nfioară,
de groaza celor ce-au să vină,
fără de pace și lumină.

Privește de mai poți privi,
ce au trecut și vor veni,
ce-a fost frumos și s-a trecut,
ce am avut și ce-am pierdut...

Sunt dacă ești

Sunt bine dacă ție ți-este bine,
Sunt sănătos dacă și tu poți fi,
Pot spune că Pământul mă va ține,
Atâta vreme cât și tu vei trăi.

Pot adormi liniștit, dacă dormi liniștită,
Pot respira mulțumit, de te văd mulțumită,
Sunt îngrijorat când te văd obosită,
Aș da infinitul să te văd fericită.

Ești mama mea, sau a mea soție,
În inima mea ești pururi vie,
Sunt sănătos dacă ești sănătoasă
Mă simt acasă, când ești acasă.

Căldură sau îngheț....

Căldura sufletului tău topește toate apele mării,
Căldura trupului tău mă urcă pe culmile visării.
Zgomotul produs de clipirea ochilor tăi senini,
Mă poartă în Universu-ți plin de lumini.

Ești un fulg de nea care purtat de vânt,
Ai ridicat ochii mei coborâți spre pământ.
Lumina zăpezii orbire-mi dărui,
Și am văzut că fulgul se opri.

Ori ești căldură, ori fulg de nea,
Cum cele două se pot împăca?
Ori mă topești, ori mă îngheți,
Ori ma iubești, ori mă regreți.

Război se declară în inimi zdrobite,
Căldură sau îngheț se va promite??

Ecoul copilăriei mele

Ecoul copilăriei mele se aude și astăzi,
Ce-a mai rămas din trecutul meu,
Îmi răsună în gând mereu...

Ecoul clipelor ce mi-au cuprins trupul,
De copil, bătut de soartă,
În aceleași vremuri și astăzi mă poartă...

Ecoul dimineților în care alergam pe câmp,
Persistă când revăd imagini similare
Doar că acum, parcă mai mult mă doare...

Ecoul glasului mamei mă strigă cu disperare,
Și-i alerg grăbit în întâmpinare,
Dar e doar o iluzie trecătoare...

Ecoul mingii bătute pe stradă,
Se mai aude câteodată...
Când văd copii jucându-se.

Ecoul stropilor de ploaie,
Îi mai aud câteodată din odaie,
Când mă opresc din scris...

Ecoul din sufletul meu,
E tot mai apăsat, mai greu
Așa este ecoul...copilăriei mele...

De ce atâtea trupuri...și inimi puține??

Tunete, întuneric...mulțime îngrozită,
Trei umbre nemișcate deasupra tuturor.
De sus din slăvi, cad lacrimi de sânge,
Pe cruce în chinuri, al nostru Salvator.

Cum,Doamne, se poate, atâta nebunie?
Ce lume nedreaptă...cum ne suporți?
Ai luat asupra ta și chin, și agonie,
Pe toate și astăzi încă le porți...

De ce oare, Doamne, înțelege-voi vreodată???
De ce atâtea trupuri, și inimi puține,
Iartă-ne, Tată, și preschimbă-ne Tu
Tot răul din lume, transformă-l în bine.

O perlă în grădină

Odată am încercat să mă rătăcesc într-o grădină.
Era grădina inimii tale, țesută cu toate florile lumii.
Mă ascundeam după copaci, dar era lumină,
Și cu pantofii grei, călcam prin valurile humii.

O grădină atât de parfumată, numai tu poți să ai,
Mai mândră ca o stea în calea mea răsai.
Încerc să mă ascund de pașii tăi senini,
Dar pretutindeni, iarăși, răsar din piept lumini.

Stau pe o bancă în grădină, deși nu-s obosit,
Adulmecând pământul o perlă am găsit.
Ce scumpă poate fi, dar nu am să o vând,
E perla ce-mi aduce lumină în gând.

E sufletul ei, cu tot ce poate purta,
Dureri și bucurii și alte câte vor urma...
Mă simt obligat s-o divinizez,
Dar...nu va crede lumea, că poate delirez?

Poate...însă prea puțin îmi pasă,
E perla mea, și o păstrez acasă,
Și strălucirea ei, mă face fericit,
Sunt mândru că o stea, în cale mi-a ieșit.

Trădare...

Capul cuprins de două brațe moarte,
Ochii plecați, închiși pe jumătate,
Și deznădejde grea apasă trupul,
O oaie rătăcită, când apare lupul.

Pustie e cămara, e secetă în lume,
Nu mai auzi strigându-se-al tău nume,
Și-ai vrea să spargi trecutul, trădarea
Dar, nimeni nu-ți e frate, nici uitarea...

În mijlocul furtunii, lipsit de adăpost,
Te-ntrebi dacă viața poate avea un rost,
Căzut în disperare, poți cugeta așa,
Viața-ți este rostul, te zbate pentru ea.

Câini vor lătra în noapte, și o să fii mușcat,
Nu părăsi speranța, de a mai fi salvat,
Viața nu-i o joacă, deși de multe ori pare,
Viața nu-i grădină, și nici măcar o floare.

Viața e un dar, de multe ori neprețuit,
Ce dintre noi se duce, așa cum a venit,
Viața este totul sau nimic, adeseori,
Apare și se trece ca un buchet de flori.

5.07.2009

Aceluiași Jan Amos Comenius

Te văd oglindindu-te în lumina cuvântului,
și glasul tău, ecou prelung, Pământului,
de mormane de griji ești adânc apăsat,
că în ziua de azi, scrisul e tot mai uitat.

Strigi din depărtări, în falnicu-ți veșmânt,
că viața noastră e legată numai de cuvânt...
cuvânt uitat de mulți dintre noi,
cuvânt fără de care suntem goi.

Iată-mă între pereții unei școli,
ieșit din Universul infectat de boli,
aș vrea nespus să-ți mulțumesc,
că prin această școală cresc.

Ca buni elevi ai tăi vom încerca,
cuvântu-nțelepciunii a perpetua,
astfel călcând pe urmele-ți de foc,
vom răspândi ecoul vieții-n orice loc.

Comenius...

Cum aș putea spune,
că viitorul meu nu depinde
de umbra ta imprimată
pe zidul fiecărei școli...?

Cum aș putea spune,
că nu mă bucur
de posibilitatea de a veni
în fiecare zi la școală...?

Cum aș putea să-ți las un mesaj,
care să treacă dincolo
de zorii zilei de mâine
și să ajungă până la tine...?

Doar scrisul pe care
l-am moștenit
și l-am iubit...
ca pe cântare...

Poate ajunge până la tine,
dincolo de negura de vremi,
să-ți lumineze fața,
plecată asupra unei cărți.

Timpul trece mult mai grabnic,
oamenii trec...
scrisul, însă, rămâne,
ca un far în noapte...

Șoaptele copiilor adunați aici,
îți mângâie urechea,
și ecoul pașilor lor,
tot mai aproape de tine...

5.01.2009

Ce tristă este marea...

Ce tristă este marea!
auzi cum pescărușii,
îi răscolesc visarea.


Ce valuri mari se sparg,
de bărcile-ncărcate,
de ultimul catarg,
și pânze atârnate.


E prea sărată apa,
de lacrimi ce au curs,
eliberând pleoapa,
sub timpul ce s-a scurs.

E plină de cadavre,
corăbii scufundate,
și cranii-candelabre,
de suflete uitate.

E prima-oară-n apă,
și iată-l se scufundă,
mormântul i se sapă,
sub cea mai joasă undă.

Rapid i s-a curmat visarea,
era un tânăr fără vină
ce tristă este marea...
și apa...ce bătrână.

Sunt un copil...

Sunt un copil, cu ochii de safir,
cu mâinile de lut cleios,
cu părul prea voluminos
și inima de trandafir.

Sunt o lacrimă albastră,
căzută pe nisipul rece,
pe unda lacului ce trece
pe lângă inima sihastră.

Sunt un blestem, urgie,
pentru părinți săraci,
case pline de draci,
potop de nebunie.

Sunt un izvor de durere
ce curge toata viața,
seara și dimineața,
fără de mângâiere.

Sunt o piatră arsă,
pusa în cuptor.
Bun, nici de decor,
e culoarea ștearsă.

Sunt un vis nevisat
pentru mulți ce așteaptă,
mai e încă o treaptă
și pe tron am urcat.

Sunt o umbră sub soare
ce aleargă grăbită,
parcă e fugărită
de mii de picioare.

Sunt un fulger orbit,
săgetez în neștire,
poate scap de orbire
și rămân fericit.

Sunt o stea fără aripi,
dar atât de ușoară,
că vântul mă zboară
din lumea de patimi.