Te văd oglindindu-te în lumina cuvântului,
și glasul tău, ecou prelung, Pământului,
de mormane de griji ești adânc apăsat,
că în ziua de azi, scrisul e tot mai uitat.
Strigi din depărtări, în falnicu-ți veșmânt,
că viața noastră e legată numai de cuvânt...
cuvânt uitat de mulți dintre noi,
cuvânt fără de care suntem goi.
Iată-mă între pereții unei școli,
ieșit din Universul infectat de boli,
aș vrea nespus să-ți mulțumesc,
că prin această școală cresc.
Ca buni elevi ai tăi vom încerca,
cuvântu-nțelepciunii a perpetua,
astfel călcând pe urmele-ți de foc,
vom răspândi ecoul vieții-n orice loc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu