Strada nemuririi

Merg pe strada nemuririi,
cu piciorul dezvelit,
văd în față trandafirii
și în spate totu-albit.

Merg încet, privesc în jur,
lucruri mari și minunate,
cerul pare mult mai pur,
stelele mai luminate.

Oamenii sunt transparenți,
vezi prin ei ce n-ai văzut,
ochii mi-au privit atenți,
căci vedeam ce au făcut.

Ce mai stradă e și asta?
trec pe-aici ca prima oară,
trebuia să-mi iau nevasta,
să vadă și să nu moară.

Este strada nemuririi,
cum de am ajuns aici?
merg pe treptele iubirii
am pe tălpi numai furnici.

Frumoasa îmi e acasă
să mă întorc după ea?
inima nu mă lasă
s-o las singură așa.

Dar de plec, s-a dus cu viața,
făr`de moarte și durere.
-Ce rost are dimineața,
fără a ei mângâiere?

Nu-mi trebuie nemurire,
dacă nu sunt lânga ea,
nu-mi trebuie strălucire,
dacă nu am steaua mea.

Și Pământul e o casă,
dacă știi să viețuiești,
și iubirea e frumoasă,
dacă știi cum să iubești.

Și cerul e mai senin,
și florile sunt mai vii,
dacă sufletul ți-e plin,
de lumina ce-o deții.

Cred că e frumoasă viața,
dacă știi să o trăiești,
de îți e senină fața,
când la bine te gândești.