Cât e de trist și mohorât,
când viața nu-i senina;
când cineva te-a părăsit
și niciodat` n-o să mai vină.
E atât de trist când cineva,
care atâta timp ți-a fost alături,
a plecat din viața ta...
s-a dus, a dispărut în lături.
Cineva drag și mult iubit,
atât de scump și de cuminte,
a plecat, n-a mai venit,
și m-a lăsat fără cuvinte.
O, mamă scumpă, ce mai faci?
de ce nu vii acasă?
oare nu ne mai placi,
de nu mai vii la masă?
Mi-e dor de al tău sân,
de palma ta străpunsă,
de mult nemaiavând alin,
viața mi-este dusă.
Mămica mea, cea dragă
noi, copilașii tăi cei mici,
am mai crescut, am prins la vlagă,
nu mai suntem acei pitici.
De-ai veni să ne vezi,
măcar pe-un ceas de vreme,
să ne-asculți, să ne-ndreptezi,
să ne scapi de probleme.
Mi-aduc aminte când cu noi,
erai și te-ngrijeai de toate,,
până-ntr-o zi, ca un șuvoi,
te luase pe neașteptate...
Dar ai știut, mămico, ai știut,
știai ce-avea să se întâmple,
dar să ne spui n-ai vrut,
punându-ți mâinile la tâmple.
poate, dacă am fi știut,
te-am fi ascultat fără cârtire,
dar neștiind, ne-am abătut,
ca toți copiii, din fire.
Mămică scumpă, iartă-ne acum,
că poate-am fost mai neascultători,
dar, totuși venind de la drum,
ieșeam `naintea ta cu flori.
Mai vino, mamă, că fără tine-i jale,
e tristă viața fără tine-alături,
ne mai și poticnim pe cale,
apar frecvente certuri...
și fetei tale îi e dor de tine,
cum să trăiască fără mamă?
cine să-i dea sfaturi de bine,
că încă-i mică, are teamă.
S-a plictisit să-ți vadă poza,
ce nu se mișcă, nu vorbește,
s-a plictisit s-aducă roza,
la pământul ce se prăbușește.
Vino, măcar o dată pe-nserat,
când luminile se sting,
să ne veghezi când ne-am culcat,
să vezi lacrimi care curg.
Vino să rupi dorul,
să te simțim din nou aproape,
să înceteze-acum fiorul,
ce se prelingea pe pleoape.
Promite-ne ceva solemn la fiecare,
dacă acum nu poți să vii,
când va veni Isus între popoare,
să te întorci l-ai tăi copii.
(7-13 ani)
