Așteptare...

Îmi aștept iubita, puțin iritat,
De ce nu apare, dac-a spus că vine?
Așteptau și alții, au plecat,
Nu știu ce să cred, de-i rău sau bine.

Poate să mă sune, însă nu o face,
Gestu-i nu pot să-nțeleg,
Așteptarea ei nu îmi mai place,
Și mă întreb cu ce m-aleg.

Un bătrân mă vede, și zâmbește,
Însă eu, nu-i pot schița nimic,
Problema lui, nu mă privește,
Și nu mă-ncântă nici un pic.

-Îți aștepți iubita...și nu vine?
Replica fu dată, cu un zâmbet șters
-Domnule, problema mea, știi bine,
Poate-n altă parte parte ai de mers.

-Ascultă-mă, și eu aștept,
Dar, nu m-agit ca tine,
E altă așteptare, ce e drept,
Și orice-ar fi, tot vine.

-AtÂt de mult vă iubește!!!
Se pare că e o comoară,
Probabil, încă se gândește,
Ca așteptarea să nu doară.

-Nu e așa, nu cred că înțelegi,
Nu știi ce așteptare am,
Din ea, cu multe te alegi,
Nu valorează nici un gram.

-Nu înteleg nimica, cum așa,
Ce așteptare mai e asta???
Iubita, cât va-ntârzia,
Și cât de mare e năpasta?

-Iubita...vine când socoate,
Că am nevoie tot mai mult,
De altă viață, cum se poate,
De-aceea o ascult...

-Da...ciudat e acest om,
Idealist, chiar pare,
Vede mugurii din pom,
Și-i poate pune în mâncare.

Dar, ce iubită aștepta?
Dac-a plecat în grabă,
Iar gândul mi se lumina,
El...aștepta o babă.

Și-așa de fericit părea,
Ce fire plină de mister,
Cu-așa răbdare aștepta,
Căderea soarelui din cer.

Iubita-mi încă o aștept,
Dar, mai senin ca înainte,
Și inima ce bate-n piept,
O lasă fără de cuvinte.

-Îmi pare rău, iubitul meu,
A cam trecut, deja un ceas,
Să știi, mi-a fost atât de greu,
Până aici să fac vre-un pas.

Te văd senin, cum reușești??
După atâta așteptare...
-Iubito, nici nu te gândești,
Am învățat să am răbdare.

Când mă gândeam că o să vii,
Și inima-mi bătea mai tare,
Rupeam zăvorul deznădejdii,
Primind în suflet alinare.

-Așa iubit, nu-i nicăieri,
Cum te-am găsit în lumea toată?
Aș vrea ca azi, să fie ieri,
Să fii copil, eu să fiu fată...

-Iubito, încă nu-i târziu,
Să ne unim în rugul vieții,
Cu sufletul de-a pururi viu
În adierea dimineții...

În pădure....

Zboară fluturi argintii deasupra tuturor,
Florile de pe câmpii prind a îngâna în cor.
Vântul cald adie lin prin văzduhul pământesc,
Și la umbra unui tei, doi vlăstari înmuguresc.

Două picături de apă, pe o frunză rătăcesc,
Un arici trece prin luncă, și frunzele-l fugăresc,
Veverița sare-n brațe cu o ghindă delicioasă,
Eu cutreierând pădurea, mă simțeam ca și acasă.

Am ieșit de dimineață, să mă-ncarc cu sănătate,
Plăcută călătorie, căci m-am bucurat de toate.
Însă, mai presus de toate, altceva m-a fericit,
E iubita-mi ce alături, în pădure a venit.

De câte ori?...a câta oară?

De câte ori, iubito, mi-e gândul tot la tine,
Mă plec în murmur trist și dorul mi-l ascund,
Și nu găsesc în lume vre-un alt bine,
Decât a ta lumină să pătrund.

Mă simt mai aproape, sau tot mai departe,
De blânda-ți chemare și glasul de zână,
Deschid a mia-oara-aceiași carte,
Și scriu de zor, iar vântul mă îngână.

Mă apropii de stele ca apa de maluri,
Îmi caut iubita prin norii de fum,
Încerc în zadar, și fac numai valuri,
Căci zâna pășește măreț pe alt drum.

Alerg după ea să-i ies în cale,
S-o readuc la viață din priviri,
Dau drumul din palmă, covor de petale,
Primesc alinare...covor de-amintiri.

Cutremur e-n lume, `n-întreg Universul
E tulbură apa, copacii sunt goi,
De sus mă privește, îmi admiră mersul,
Iar eu mi-amintesc când eram doi.

Frumoasa mea e cufundată-n zare,
Departe e de mine, departe sunt de ea,
Și freamătul din inimi e atât de mare,
Și boala de pe suflet tot mai grea.

De-ar veni o clipă să mă vadă,
Așa plecat, cu ochii albi de fum,
De-ar fi din cer o stea să cadă,
Chiar lângă mine, în mijloc de drum.

Gândesc că alta era viața,
Fără de chinul repetat,
Eram mai vesel dimineața,
Dacă tu n-ai fi plecat.

Se va întoarce, îmi șoptesc,
Într-o senină zi de primăvară,
Ea știe bine ce-mi doresc,
Și știe că apusul o să moară.

Sunt obosit de-acuma,
Mă-ntorc grăbit spre casă,
Văd tot mai deasă bruma,
Și ceața se tot lasă.

Așa în prag de seară, când cerul adormea,
Am coborât din pat și am ieșit afară,
Din bolta cea senină mă privește ea,
Și mă întreb șoptit...a câta oară???

Strada nemuririi

Merg pe strada nemuririi,
cu piciorul dezvelit,
văd în față trandafirii
și în spate totu-albit.

Merg încet, privesc în jur,
lucruri mari și minunate,
cerul pare mult mai pur,
stelele mai luminate.

Oamenii sunt transparenți,
vezi prin ei ce n-ai văzut,
ochii mi-au privit atenți,
căci vedeam ce au făcut.

Ce mai stradă e și asta?
trec pe-aici ca prima oară,
trebuia să-mi iau nevasta,
să vadă și să nu moară.

Este strada nemuririi,
cum de am ajuns aici?
merg pe treptele iubirii
am pe tălpi numai furnici.

Frumoasa îmi e acasă
să mă întorc după ea?
inima nu mă lasă
s-o las singură așa.

Dar de plec, s-a dus cu viața,
făr`de moarte și durere.
-Ce rost are dimineața,
fără a ei mângâiere?

Nu-mi trebuie nemurire,
dacă nu sunt lânga ea,
nu-mi trebuie strălucire,
dacă nu am steaua mea.

Și Pământul e o casă,
dacă știi să viețuiești,
și iubirea e frumoasă,
dacă știi cum să iubești.

Și cerul e mai senin,
și florile sunt mai vii,
dacă sufletul ți-e plin,
de lumina ce-o deții.

Cred că e frumoasă viața,
dacă știi să o trăiești,
de îți e senină fața,
când la bine te gândești.

Nebunie...

Am pus o cană cu lacrimi la fiert,
să văd câtă sare se-adună.
Am încercat toți oamenii să cert,
să văd ce o să spună.

Apa din cană s-a evaporat,
în ochi îmi intră sarea.
Lumea pe care am certat,
îmi suflă lumânarea.

Stea sau floare(călătoare)?

Toate stelele au nume, dar a mea nu are,
Asta pentru că arată și a floare,
Neștiind de-i floare sau e stea,
Mă rezum să-i spun: iubita mea!

Stelele privesc de sus mica noastră lume,
Eu văd pe cer strălucind steaua fără nume,
Toți mi-au spus că seamănă c-o floare,
Dar eu cred că e stea călătoare.

Pe Pământ venind a poposit în grădină
Și peste tot a răspândit culoare și lumină,
Florile către lumina îndată au venit
Și de lumina stelei s-au unit.

Iată de ce seamănă și cu o floare,
Dar nu o floare oarecare,
Cea mai frumoasă din grădină
Și cea mai plină de lumină.

Verde...

Verdele ăsta-mi scoate ochii din orbite,
Mă face să par tânăr, ca un vlăstar,
Am mai văzut priveliști osebite,
Dar asta mă surprinde iar și iar.

E un verde ce curge prin mine,
Ca un râu de munte cristalin,
Și mă simt atât de bine,
În aste locuri când revin.

A început să-mi placă să fiu verde
Și hainele-mi sunt verzi pe mine,
Acum iubita de mă pierde,
Unde e verde-n grabă vine.

Au început să-mi placă animalele,
Sau ele m-au plăcut
Când mi-am dat jos sandalele,
Toate din iarbă m-au văzut.

Poate par o iarbă mai gustoasă?
Sau și ele s-au îndrăgostit de verde?
Acum, când mă întorc spre casă
Un verde printre gânduri se revede.

Stropi în noapte

Plouă...e atât de rece,
Copacii stau supuși și apa curge
Iar fiecare clipă care trece,
E ca un strop ce pe pământ se scurge.

Atât de multă apă se adună
E tot orașul cufundat în ploaie,
Și tot așa, sub clar de lună,
Mă scald în lungile șiroaie.

Nori negri stau deasupra mea,
Sunt negri de-ntuneric sau de fum,
Priveam cum soarele dormea,
Pe ea cum aștepta în drum.

Atât de mică, tremurândă,
Stătea în ploaie, făr-umbrelă,
Așa de udă și plăpândă,
Pictată-n alb cu acuarelă.

Pe cine aștepta afară?
Desculță, despletită...
Așa în prag de seară,
În apă oglindită...

Frumoasă e și pură,
Un trandafir alb cu albastru,
Calcă ușor prin iarba dură,
Privește lung pe cer la astru.

A început s-alerge,
Și fuge ca nebuna,
Apoi, ca melcul merge,
Și iar privește luna.

Aș vrea să merg spre ea
Dar dacă o să fugă?
Priveam cum alerga...
Și înălțam o rugă...

Dă, Doamne, să mă vadă,
Și să nu fugă-n noapte,
Ce bine-ar fi să creadă
În ale mele șoapte...

Și fata cu tălpi ude,
La mine a venit,
Dar plouă...nu m-aude
Și cred că a răcit.

O duc în casă să se-usuce,
Să-i fac un ceai și să vorbim,
Dar nu credeam că se va duce,
Că am ajuns să ne iubim.

Am trecut pe lângă casa ta...

Am trecut pe lângă casa ta,
Și am văzut lumina stinsă,
Doar luna, cerul lumina...
Ca o făclie neaprinsă...

Am vrut să dau cu o piatră în geam,
Să te trezești și să mă chemi la tine,
O cucuvea, tremurând, sus în ram
Simțea mai bine decât mine...

Au rămas numai cuvinte...

De ce uitat-ai neamule?
De sfintele-ți morminte,
De ce căzut-ai ramule?
De ce-au rămas numai cuvinte...

De ce plecat-ai graiule?
Odată cu făuritorul...
Ce-ai făcut, poporule?
De ce-ai încurajat omorul...

De ce căzut-au stelele?
Din cerul României...
De ce venit-au grelele?
În munții Latiniei...

De ce-s copacii tot mai goi?
Și mințile...
De ce în loc de soare, ploi?
Fierbințile...

Lângă un plop bătrân...

Cine n-ar auzi strigătul tău,
Ce din mormânt te scoală,
Sau te-adoarme...
Te vindecă de boală...

Cine n-ar privi, o clipă amețit,
La umbra ta cea noua...
Eu tulburat, te văd venind,
Dar vad și cerul, plouă...

Cine n-ar plânge-n hohot de-ar să vadă,
O mândră fată îmbrăcată-n albă,
Lângă un plop bătrân...
Fără de salbă...

Ai grijă, fiul meu...

Să nu te lași mințit,
De gura ce zâmbește,
Nici, repede-adormit,
De ochiul ce clipește...

Nu fi naiv, copil de țâță!
Nu crede orice răutate,
De-abia-i ieșit din grădiniță,
Și păcălit ai fost de toate.

Nu te lăsa sedus de moarte,
Cu buze dulci te va chema,
Dar mai pe urmă-o să te poarte,
Cu rânjet mat, în lumea sa.

Ce lume înnegrită...
Tăciuni în ochii ei,
Lumina omorâtă,
Doar diavolești scântei...

Frumoasa cu dulci buze,
Îndată s-a topit...
înconjurat de spuze,
Amurgul a sosit...

Tu strigi, dar nu te-aude,
Nici marea și nici cerul,
Doar suflete zălude...
Îți nimicesc misterul.

E mult mai grea povara,
Când știi că se putea...
Acum se scurge ceara,
S-a zis cu viața ta...

Tac...

Tac...
Precum tace piatra, când e cioplită de zidar,
Tac...
Cum tace grâul, în casă la morar.

Tac...
Cum tace melcul, când îi cânți la ureche,
Tac...
Cum tace soțul, fără pereche...

Tac...
Cum tace ecoul, când e mut
Tac...
Cum tace trupul, în locaș de lut.

Tac...
Cum tace pruncul, alăptat,
Tac...
Cum tace lemnul, într-un ungher uitat.

Mă rog cu ochii deschiși

Mă rog cu ochii deschiși,
Vreau să văd cerul...
De ce i-aș ține-nchiși,
Când nu văd adevărul?

Țin ochii larg deschiși,
Deși, cuprinși de lacrimi,
Sunt viu, iar tu muriși,
Pe cruce, grele patimi.

Nu vreau sa îi închid,
Mi-e teamă c-ai să treci,
Și inima-mi deschid,
Ca să nu pleci în veci.

Vreau să te văd, Isuse,
Cât ochii n-am închis,
Ce bucurii nespuse,
Ne-așteaptă-n Paradis.

Să fiu singur

De câte ori am încercat,
Să fiu cu mine, singur,
Dar niciodată m-a lăsat,
Glasul mamei...

Din tinerețe mă ascund,
În locuri pustiite,
Dar și acolo mai pătrund,
Lacrimi de iubite...

M-am îngropat până la brâu,
Să nu mă vadă alții,
Dar mă cuprinde glas de râu,
Și toți copacii, nalții...

M-am îngropat până la gat,
Și-am spus:acuma voi fi singur,
Pământul stigă: doar atât!
Dincolo e nesigur...

Mi-am spus,
dacă nesigur e Pământul,
Acolo e scăparea,
Dar a rămas cuvântul,
Vin mulți cu lumânarea...

Știi ce e iubirea?

Puiul mamei,
Știi ce e iubirea?
Cu siguranță, spune puiul serios,
Știu că iubirea e ceva frumos.

Fătul mamei,
Știi ce e iubirea?
Nu prea mai știu, măicuță,
E ca și cum alergi după o fată prostuță.

Feciorul meu,
Știi ce e iubirea?
Mamă, numai tu știi,
Și eu mă chinui să învăţ de la copii.

E viscol...

E viscol pe stradă,
Şi fulgi adunaţi în grămezi,
Cuprinsă e lumea,
De primele zăpezi...

Am ieşit în stradă
Să prind un fulg în mână
Şi am văzut pe mama,
Căruntă şi bătrână...

E viscol şi furtună,
Copacii se pliază...
Ca teancul de hârtii,
Şi mama lăcrimează.

E viscol paranoic,
Şi n-o mai văd pe mama,
E ninsă pân-la umeri
Şi albă-i e năframa.

E viscol pribegind,
Pe mama o dezgroapă,
O caut cu privirea,
O lacrimă pe-o pleoapă...

Mă rog pentru tine

Mă rog pentru tine în noapte

să-ți fie mai neted pământul,

și-odată cu grelele-mi șoapte

pașește statornic cuvântul.

Mă rog să ai liniște și pace,

să nu mai plângi ades pe-nserat,

să știi să faci, cum toată lumea face

din casa inimii măreț palat.

Mă rog ca zbuciumul clipei trecute

să nu te întristeze-atât de mult,

deși speranțele-s pierdute

când ți-este greu, eu te ascult.

Mă rog să nu te doară-n piept,
atunci când aerul e gaz,
privesc la tine, îți spun drept,
mai dă-mi o clipă de răgaz.

Mă rog să pot veni la tine,
acum, cât încă nu-i târziu,
să pot să răsădesc un bine,
care să crească, pururi viu.

Privesc la steaua mea...

Iar mă uit la stele, cu ochi tulburători,
mi-e dor de glasu-ți cald, de chip senin,
privesc în brațe-mi buchete de flori,
și mă întreb de ce cocorii nu mai vin.



Ca un lup, când e lună plină privesc,
dar să urlu nu pot, aș trezi și morții,
doar pleoapele-mi abia clipesc,
privind imensitatea boltii.



Am zărit o stea călătoare pe cer
și am vrut să alerg după ea,
dar parcă, cu lanțuri de fier,
sunt prins de lumea mea.



Mă lupt cu mine însumi, ca un leu,
încerc să mă rup de Univers teluric,
dar știu că bunul Dumnezeu,
mă vede ca pe-un puric.

Atât de mic sunt, dară,
îmi pasă de o stea,
care cu mult întrece,
nimicnicia mea.

Călătorind prin nori și galaxie,
steaua de sus, în gânduri mi-a rămas,
deși, provoacă nebunie,
la ea mi-e gândul, ceas de ceas.