A.B.

A.B.

3.17.2010

Interior

Lumina mă face mereu să zâmbesc,
chiar dacă lumea
e plină de-ntuneric.

În prezența ei,
întunericul din mine se face zi,
astfel trăiesc și în mine,
așa cum în mine,
și mor.

3.16.2010

Cântec pur

Trezeşte în tine,
orice parte ascunsă
în trup.
Nu ştii că ai mai multe inimi,
aşa cum prin degetele tale,
sângele curge ramificat??

Un flux continuu
de stări
inundă şi ultima parte
a sufletului tău,
rămasă uscată.

Acest cântec, te va spăla de moarte.

Muză nedreaptă!

Muză tu,
acum că ai sosit,
scoate ce e mai bun,
din ce e mai rău.

Şi fă armonie
în marea de cuvinte.

Oricum nemuritor ca tine,
n-o să fiu,
dar şi tu din mine
îţi tragi răsuflarea,
aşa că deschide,
şi inimi şi ochi.

Tu, muză nedreaptă!
deschide şi minţi...
şi nu le închide
când se trage cortina...

Destul am curs prin mine.

Sunt un râu care curge
din mare spre izvor.
Mereu împotriva-mi
mai multe se nasc decât pier.
Dar curg.

Curg tot mai sus,
mă prefac tot mai mic,
mă-ncovoi,
mai sec uneori la suprafaţă,
căci înăuntrul meu
întotdeauna curg.

Şi curg,
aşa murdar,
căci toţi,prin mine
devin mai curaţi
şi eu tot mai murdar.

Cel mai greu, mi-e să urc
acolo, unde o cascadă,
îmi toarnă plumb pe fiinţă,


Sunt margini de clipe
până-mi cuprind izvorul,
şi adorm în şoapte de apă.

Destul am curs prin mine.

seceta care potenţează gândul

Turmele albe şi negre
au ieşit la păscut
prin Universul infinit...
vai, cât au zburdat!
şi cum s-au întors...

Cele negre, mâncaseră smoală,
iar cele albe
mâncaseră cerul senin.

Gânduri sălbatice!
cum să vă împac?

de culoarea cerului

Privesc spre cerul ce s-a deschis
înainte-mi,
şi surâzând albastru,
îmi doresc să iau cerul
în braţe.

Cum să mi-l apropii,
când nici măcar un suflet de om
nu pot apropia de mine?

Şi cu fiecare lacrimă,
tot mai uşor,
mă desprind de pământ,
şi mă înalţ albastru
către zări senine.

joc în episoade scurte

Urc treptele timpului,
păşind tot mai grăbit,
iar scara,
în cercuri tot mai mici
urcă în înaltul albastru.

Urc pe această spirală,
în genunchi.
Timpul s-a jucat cu mine,
făcându-mă să alerg ca nebunul,
iar acum,
mersul meu de reptilă,
e mai mult o joacă de-a moartea
în episoade scurte.

Suflete, în noaptea aceasta eşti liber.

Suflete,
pe ce cărări mă porţi...
trupu-mi firav,
strigă din multele locuri,
pe unde au rămas părţi din el.
Suflete, în goana nebună,
aproape că ai ieşit
din corpu-mi obosit.


Nu poţi,oare,să mergi noaptea
acolo unde răsună cântecul tău,
şi să nu mă chinui ziua,
alergând după tine, până îmi pierd
pofta de viaţă?

Suflete, în noaptea aceasta eşti liber.

3.04.2010

Transfer

Se reflectă oare
ce avem în suflet,
asupra trupului?

Dacă lumina şi întunericul
din ochi
vin din suflet,
atunci,
durerea de cap,
să fie o boală a sufletului,
ce pătează chipul??

Cu toţii avem moartea
în suflet,
fiorul ei negru.
Si atunci când acesta
simte că trupul
nu poate duce povara morţii,
îl lasă doar cu ea.

Setea de sare

De mic mi-au plăcut lacrimile.
Pe atunci,
nu ştiam că sunt atât de pure.
Mă întrebam de ce
oamenii nu plâng zilnic,
aşa cum mănâncă, de exemplu.

O vedeam pe mama
plângând ades,
dar nu mă puteam duce
să-i cer lacrimile.
Mă mulţumeam cu ale mele.

Probabil aveam nevoie de sare,
deoarece le sorbeam cu plăcere.


Acum, nici o lacrimă,
nu-mi potoleşte setea,
de dulce.

port în suflet taine

Chiar crezi că port
în suflet taine,
de-aceea vii tot mai aproape?
Crezi că sub ale mele haine,
găsi-vei noul Paradis?

Nu te gândeşti că o enigmă
stă-n faptul că nu o dezlegi?
Dacă-mi descoperi taina vieţii,
o să te saturi şi-ai să pleci.

Misterul meu nedezlegat,
e-n faptul că nu poţi ghici,
ce se ascunde după mine
şi dacă plec, ce s-o ivi?

3.03.2010

maratonul nesfârşit

În ultima vreme,
clipele participă
la maratonul nesfârşit
al timpului.
Şi oricât încercăm
să le prindem din urmă,
pentru a le oferi premiul,
nu ne alegem decât cu praful
ridicat de fuga nebună a clipelor.
Iar viaţa este un segment diform
pe care-l parcurgem
alergând după clipe.

legi şi vremuri neschimbate

Omul crede,
că stă în mâna lui
să schimbe legile şi vremea.
Că el stabileşte
fatalul destin al propriului trup.

E posibil oare să consideri
că un lucru îţi aparţine,
de vreme ce l-ai primit
şi îţi va fi luat înapoi?

3.02.2010

Răzbunare dulce

De ce oamenii
au satisfacţie mai mare
atunci când întorc
rău pentru rău,
decât bine pentru bine?

De ce răzbunarea e dulce,
iar întoarcerea unor favoruri
are un gust banal?

Taine albastre

De mult tăcerea nopţii
nu m-a prins şoptind,
taine albastre,
scrise sus în stele,
chipului tău cufundat în visare.

Pentru tine acum
se deschid albe roze
şi din cerul senin
cad cristale de gheaţă,
noaptea se prelinge pe geamuri,
în doze,
ochii mari privesc,
o nouă dimineaţă.

Înţelepciunea ca formă de nebunie

Înţelepciunea lumii
este o nebunie.

O formă de nebunie
necesară pretutindeni.

De aceea,
se întâmplă ca unii oameni
cu idei strălucitoare,
să fie coborâţi
la rangul de nebuni,
şi unii nebuni,
ridicaţi la nivel de
savanţi.

Renăscut din pietre

Poţi arunca cu pietre în mine,
până când Marele Zid Chinezesc
va privi uimit la opera ta.

Eu,
renăscut din pietre aruncate
cu profundă răutate,
cu fruntea ieşind din zidul adânc,
ating bolta rece
şi cerul revarsă,
stropi grei ce-n cădere,
mătură pietre.

Sub pietre e totul,
iar totul sub ape,
eu scutur durerea
căzută pe pleoape.

Când sufletul stă cu chirie

Trupul cere chiria unui suflet,
poate aşa-şi va mai plăti din datorii.

Sufletul,
de unde să plăteasca?
acest loc de vicii,
plin de răutate.

Se lovi aici,
de materialitate,
cum, el, invizibil,
să plătească poate?

Se gândi apoi
că oamenii nu plătesc
pentru fiecare pas
făcut pe Pământ.
Şi că, înainte de toate,
totul este întărit
de un raport de anterioritate.

Trupul,
părăsit acum,
plătea chirie lui Hades.

Fii ai indiferenţei

Adulmecă pământul
şi linge pe jos,
firimituri aruncate
înainte de ploaie.

Probabil aroma pâinii uscate
îl ţine pe loc,
până asfaltul lins
devine o groapă.

Un trecător
îi dă un picior.

Oamenii, fii ai indiferenţei
asistă
la o ploaie de firimituri.
Aceasta le e partea.