Ce sunt cascadele?

Cascadele
sunt
momente
de depresie
ale apei.

sunt fiul tău

e ziua căpitanului de vas
toți marinarii se-adună
mai e un singur ceas
și va începe voia bună.

Toți vin cu brațele-ncărcate,
cadouri scumpe, aurite,
ușor poți observa că toate
cu multă trudă-au fost gătite.

și vin pe rând, urări de sănătate,
apoi, cadoul îl prezintă fiecare
un lucru, pe neașteptate,
provoacă tuturor mirare.

cel mai tânăr dintre marinari
veni fără cadouri,
o ploaie de acuze tari,
că e cu capu'n nouri.

că a venit fără nimic
nu-i e rușine, zău,
ascultați-mă, vă zic
băiatu' ăsta-i derbedeu.

copilul intră umilit
și nu scoate-un cuvânt,
așteaptă-n rând la dăruit
cu fața în pământ.

ce vrea să dea?
să-și scoată sufletul din piept
copilul se ruga
să poată ține piept.

veni și rândul său...
mulțimea aștepta-n tăcere
O, căpitanul meu,
știu că ai, o avere...

de aceea m-am gândit
să-ți ofer un lucru rar
cum mă vezi, am venit
fără vre-un dar.

Vreau să-ți ofer o viață,
e greu de înțeles
privește-mă în față
căci nu ai de ales.

mama mea mi-a povestit
înainte de moarte
că pe lume am venit
de departe...

că zămislit am fost
la malul mării,
pe-atunci aveau un rost
chemările visării.

dar tata a lăsat-o
să-și ducă singură povara
și n-a mai căutat-o
așa trecuse vara.

și de părinți lăsată
pentr-un copil din flori
trăi îndurerată
născând cu grei fiori.

și-a îngrijit feciorul
așa cum a putut
și s-a iubit cu dorul
până a dispărut.

mi-a spus că marea
i-a adus durere,
toată viața, sarea,
i-a luat orice putere.

iar într-o zi de vară
când soarele ardea
m-a chemat în cămară,
vedeam cum lăcrima.

O, fiul meu, te las,
mă duc în altă lume,
mi-a mai rămas un ceas
și n-o să-mi știi de nume.

vreau să îți cauți tatăl,
să-i spui că l-am iubit
și că în lumea asta
prin dânsul ai venit.

așa a fost cu mama,
s-a dus și m-a lăsat,
acum îmi dau seama
ce viață a purtat.

cadoul pentru tine
e sufletul meu
acum știi prea bine,
că sunt fiul tău.

destin liric

pentru ce-ai venit pe Pământ,
izgonit din cer?
făuritor de cuvânt,
ne-ai umplut de mister.

care e rostul venirii tale?
răspândești în tot Universul
covor de petale...
pe care pășește versul.

cine te-a adus?
să deschizi mințile
acolo ai pus,
toate rugămințile.

pentru ce trăiești?
oferind adevărul,
cui te dăruiești
deschizând cerul?

unde vei pleca
când clipa s-o ivi?
viața ți-o vei da,
de sus ne vei privi.

cuvântul

un izvor care curge
și se varsă în inimi,
e cuvântul.

inimile, vase de lut
încăpătoare sau microscopice
puse pe foc.

poți afirma
că acel izvor
care se varsă în inimi,
fierbe.

iar aburii care vor rezulta
în urma acestui proces
vor fi absorbiți de norii,
continuității.

o pagină albă

uneori mă gândesc,
cum poți face
dintr-o pagină albă
o scriere nemuritoare?

să pui suflare de viață
peste niște rânduri
acoperite de gheață,
de gânduri...

să preschimbi soarta
unui copac tăiat pentru moarte
în slovă de foc
ce nemurirea o să poarte.

dintr-o pagină albă
să-ți faci un pământ,
și o limbă, o casă,
toate zidite pe cuvânt.

venind acasă obosit,
să-ți găsești adăpost,
sub o pagină devenită
un rost...

când te duci
în altă lume de gheață,
rămâne-o pagină albă,
care-amintește de-a ta față.

boală incurabilă

când eşti bolnav porţi ochelari
vezi cu alţi ochi în jurul tău,
parcă poverile-s mai mari
şi traiul mult mai greu.

când eşti bolnav
te gândeşti la viitor
şi...foarte grav,
constaţi că eşti muritor.

în fiecare zi tot mai muritor
azi făr'o mână, mâine fără un picior,
mai sensibil la orice lovitură
şi predispus la moarte prematură.

când eşti bolnav trăieşti durere,
simţind cum moartea-şi cere partea,
privat fiind de-orice plăcere,
închizi pentru vecie cartea.

versuri albe

vreau să te fac să plângi
citind versuri albe
şi să râzi trăindu-le,
pe cele negre.

cuvintele aruncate
în prăpastia din sufletul tău
vor săpa o groapă adâncă
pentru a se adăposti de vifor.

iar tu vei arunca nisip
să acoperi groapa
până ce compoziţia trupului
va fi doar ţărână...

iar lacrimile tale
citind versuri albe
vor spăla nisipul,
implicit şi sufletul negru.