Coriolan

În Roma glorioasă, nu bate vânt de-nfrângeri,
întregul vast imperiu, e apărat de îngeri.
Se-ntinde cât apusul, imensul cerc de foc,
și stăpânește totul, în orișicare loc.

Cu minți iluminate, și-a câștigat trofeul,
și iată,toata urbea, își proslăvește Zeul.
Dar toată măreția nu e decât o ceață,
când cei din jurul tău, te urmăresc cu greață.

Când tot ce faci stârnește și ură și dispreț,
când pentru toate astea a fost plătit un preț,
te smulgi din rădăcină, din locul păcătos,
și zbori către lumină,către alt loc frumos.
-------

Coriolan se luptă cu gândul de-a pleca,
din țara ce-l crescuse, și nu-l mai suporta,
de ce într-o clipită, mai toate s-au schimbat?
prietenii și frații, aproape l-au uitat...

Din Zeu al oștilor romane,ce sfarmă tot ce e-mpotrivă,
cârmuitor fără prihană, acum plutește în derivă.
-Nu vreau să îi mai văd vreodată, călăi ai omenirii,
mi-au ruinat prezentul, mi-au pus otravă firii!
Las totul în urma pașilor grei,
Și jur, mă voi întoarce, dar cu un alt temei.
-----

Coriolan se duce ca gândul peste zare,
și-n tabără la volsci, capătă întremare.
Aici primit regește, își varsă amintirea,
și setea de război, i-întunecă gândirea.

-Acuma, volsci, să curgă tot vinul din pahare,
în față ne așteaptă victoria cea mare,
căci frați acum îmi sunteți, chiar și mamă,
și vom străpunge totul, romanii mai cu seamă.

Nu-mi pasă de mulțime, nu-mi pasă de popor,
să îmi răzbun vrăjmașii, cu asta sunt dator!
Asta e izbăvirea, și asta mi-e sortit,
căci când le-am fost alături, ei nu m-au prețuit.

Volscii în gând tresaltă, uimiți de alianță,
de gândurile sumbre, se-agață o speranță.
Hai să pornim la luptă, să doborâm romanii!
se aliniază-n rânduri, cu entuziasm dușmanii.

Însă în sinea lor, cuvinte își grăiesc,
Coriolan e vulpe, de el mă îndoiesc,
dacă și-a vândut țara, cea care l-a crescut,
cu-atât mai mult dușmanii, cu care s-a bătut.

Dar, neavând soluții pentru a se lupta,
urmează generalul, și prind a-l aclama.
O luptă se pornește, romanii cad loviți,
Coriolan triumfă, romanii-obidiți.

Armata cea de foc, acum se mistuiește,
și setea răzbunării, apocaliptic crește.
Spre Roma se îndreaptă să ardă tot ce-i viu,
să schimbe în pustie trecutul străveziu.
----
O mamă șterge lacrimi, căzute pe-nserat,
de ce-a plecat, hainul, singură m-a lăsat...
De ce-și trădează țara, de ce e ipocrit?
Ce rost în viața asta, pe lume a venit...?

Nu-mi este fiu, ci e, dușmanul cel mai mare,
vine ca să distrugă, și mame și fecioare,
și Domnul să mă ierte, mai bine ca să moară,
decât să-și vândă țara, cămin, odinioară.

Senatul e în clocot, și spaima se zărește,
pe frunțile-ncrețite, sudoarea șiroiește.
Trebuie să luptam!dar este imposibil,
Coriolan în luptă, e-aproape invincibil.

Veturia e cheia, ea-l poate domoli,
s-o implorăm pe dânsa, poporul a sluji.
Acestea fiind spuse, Veturia primește,
și către fiu în cale-i cu lacrimi pornește.

Știind că pentru țară se va sacrifica,
mai mândra se grăbește, poporul a-l salva.
----

Armata avansează, și iată e la porți,
iar viitorul Romei, e parcă tras la sorți.
Veturia se-avântă în hoarda de dușmani,
privește cu dispreț, fețe de tirani.

Coriolan o vede, și-i vine-ntâmpinare,
Veturia îl plânge, el cade la picioare.
-Cum să te pot privi în ochi, copilul meu,
când tot ceea ce faci, urât de Dumnezeu!!!
Cum îți trădezi poporul, țara ce te-a ținut?
Cum să ridici toporul spre cei ce te-au crescut???

Cum să-ți omori măicuța, să-ți lași copiii singuri?
Să cânte moartea-n negru, prin codri și prin crânguri.
Coriolan, atâta, am avut de spus,
și iată că viața îndată mi s-a dus...
Se prăbușește tragic, pe câmpul înverzit
Coriolan, odată cu dânsa a murit.
-----------------------------------

Și groaznic sângerează, chiar volscii l-au lovit,
ca să nu-i nimicească, cum mama i-a vorbit...
Coriolan se stinge, sub trupul lui de lut,
se-adună sânge negru, la morți spunând ”Salut”!.

E greu să mori în luptă ucis, nu de dușmani,
de propria-ți armată, de proprii-ți tirani,
trădarea te sugrumă, te scuipă și te-acuză
te bagă în pământul acoperit de spuză.