Ce tristă este marea...

Ce tristă este marea!
auzi cum pescărușii,
îi răscolesc visarea.


Ce valuri mari se sparg,
de bărcile-ncărcate,
de ultimul catarg,
și pânze atârnate.


E prea sărată apa,
de lacrimi ce au curs,
eliberând pleoapa,
sub timpul ce s-a scurs.

E plină de cadavre,
corăbii scufundate,
și cranii-candelabre,
de suflete uitate.

E prima-oară-n apă,
și iată-l se scufundă,
mormântul i se sapă,
sub cea mai joasă undă.

Rapid i s-a curmat visarea,
era un tânăr fără vină
ce tristă este marea...
și apa...ce bătrână.