în temnița cuvintelor...

stai cufundat în liniștea camerei tale
și cu același stilou șerpuiești pe hârtie,
sunt clipe ce par o veșnicie
și secole ce par secunde matinale.

ai vrea să schițezi nemurirea,
să conturezi dreptatea și-adevărul,
te zbați să descifrezi misterul,
și să ascunzi în sân iubirea.

e seară, și singurii ochi deschiși,
sunt stelele limpezi pe cer,
și-acei ce îngheață în ger,
de soartă bătuți și uciși...

răstorni pe hârtie ce-n minte ai strâns
și speri că vei umple tot golul din lume,
în jurul tău se adună spume...
și ochi ce s-au umflat de plâns.

e singura ta șansă să trăiești,
nu te oprești din scris nici dimineața,
niciunul nu-ți mai recunoaște fața,
mult te-ai schimbat, îmbătrânești.

încă mai scrii, cât încă poți,
dar lumea nici că s-a schimbat,
și tu demult ai fost uitat
până și de nepoți...

iar într-o zi de toamnă plumburie,
ți-ai luat concediu nesfârșit,
te-ai dus și nu ai mai venit,
dar ne-ai lăsat o doctorie.

cuvintele tale, gândite în taină,
stropii de aur din inima ta,
de astăzi n-or mai picura,
decât din a ta haină.