când vorbeşte sufletul

Eminescu,
teiul a albit.

Lacrimile tale
îngheaţă
în drum spre pământ?

Că de-o săptămână
tot cad cristaline,
şi albe ploi
de fulgi,
amintindu-şi de tine...
sau tu, amintindu-ţi de noi...

Teiul e alb,
semn că
darul tău a fost primit
de fiecare ramură.

Dar noi?
Cum păstrăm
legătura cu tine,
prin revelarea naturii,
prin tăcerea noastră?

De la tine am învăţat
că atunci când
trupul e învăluit
de tăcere,
vorbeşte sufletul...

poţi scrie despre Dumnezeu fără să te întâlneşti cu Satan?

acum când scriu despre Dumnezeu
două forţe nevăzute se luptă cu mine
simt capul tot mai greu...
şi că ar trebui s-o las pe mâine.

când scriu că Dumnezeu e bun şi milos
că el îmi dă totul şi mă păzeşte,
stiloul îmi cade pe jos
şi sângele mi se răceşte.

simt cum cel rău se împotriveşte,
căci mâinile îmi tremură spasmotic,
cerneala, parcă se topeşte...
luminile se-aprind haotic!

ceva mă îndeamnă să scriu
deşi, e-ntuneric afară
am toate şansele să rămân viu,
ori să fiu găsit mort în cămară.

în noaptea asta neagră m-am decis,
voi scrie despre Dumnezeul veşnic!
să-l văd pe Diavolul ucis
în mână cu un sfeşnic...

de ce l-am provocat...?
mi-e rău şi simt ceva în mine
cred că Dumnezeu a luptat,
căci acum, ma simt mai bine.

gândurile

mă doboară.
pur şi simplu mă fac
să plâng pentru lume,
nu mă lasă să dorm,
visând ceva, anume.
mă ridică sus
apoi mă coboară,
când mi-e dor de pian
cânt la vioară.

îmi determină viaţa.
iau decizii pentru care
regret mai târziu
mă întreb, cum de mai sunt viu,
dacă mai vine vreo încercare.
de seara şi până dimineaţa
îmi întunecă faţa.

gândurile mele.